Vorbiserăm destul, dar fără să comunicăm.
— Samuel Johnson, The Rambler (1752)
PLEDOARIE PENTRU CONVERSAŢIE
Jurnalele empatiei
Copiii de doisprezece ani se comportă la locul de joacă precum cei de opt ani […]. Nu par să se poată
pune în locul altor copii. —Directoarea şcolii
gimnaziale Holbrooke1, despre „deficitul de empatie“ al elevilor
De ce scriu o carte despre conversaţie? Pentru că vorbim tot timpul.
Trimitem mesaje, postăm şi scriem pe chat. S-ar putea chiar să ne simţim mai în largul nostru în faţa ecranului. Stăm cu telefonul deschis chiar şi atunci când avem lângă noi familia sau prietenii, colegii sau persoana iubită, în loc să ne îndreptăm atenţia asupra celor din jur. Mărturisim fără
nici o reţinere că preferăm să trimitem mesaje sau e-mailuri decât să ne întâlnim faţă în faţă sau să vorbim la telefon.
Comunicarea tehnologizată ca stil modern de viaţă ne-a adus o mulţime de probleme. Comunicarea faţă în faţă reprezintă lucrul cel mai uman pe care îl facem. Atunci când suntem prezenţi trup şi suflet unul pentru celălalt, învăţăm să ne ascultăm. Aşa ne dezvoltăm capacitatea de empatie.
Aşa trăim bucuria de a fi auziţi şi înţeleşi. Comunicarea contribuie la practica autoreflecţiei, adică a conversaţiilor cu noi înşine, care reprezintă
fundamentul dezvoltării timpurii.
În ziua de azi, căutăm metode prin care să ocolim conversaţia. Ne ascundem unii de alţii, chiar dacă suntem conectaţi tot timpul în mediul online. Suntem tentaţi să ne prezentăm în lumea virtuală aşa cum ne-am dori să fim. Desigur, această disimulare poate fi eficientă oriunde, doar că
ne este mai uşor să alcătuim, să edităm şi să îmbunătăţim un mesaj în mediul online.
Pretindem că folosim telefonul atunci când suntem plictisiţi, doar că ne plictisim deseori1 tocmai din cauză că suntem obişnuiţi cu un flux regulat de informaţii şi de divertisment. Suntem mereu cu mintea în altă parte. Fie că
ne aflăm la ore, la biserică sau la o întâlnire de afaceri, ne concentrăm atenţia asupra lucrurilor care ne interesează, iar atunci când acestea nu ne mai atrag, ne îndreptăm atenţia către dispozitivele electronice, pentru a găsi ceva care s-o facă. Acum putem găsi în dicţionar termenul phubbing 2, care înseamnă a menţine contactul vizual în timp ce trimiţi mesaje. Studenţii mei mi-au spus că ei fac asta tot timpul şi că nu e chiar atât de greu.
Am început să ne considerăm membri ai unui trib, loiali propriului grup.
Ne verificăm mesajele în momentele de linişte sau atunci când pur şi simplu simţim o atracţie irezistibilă faţă de mediul online. Până şi copiii preferă să-şi trimită mesaje decât să vorbească faţă în faţă cu prietenii – sau, la drept vorbind, decât să viseze cu ochii deschişi, moment în care ar putea petrece puţin timp singuri, doar cu gândurile lor.
Totul duce la fuga de conversaţie, cel puţin de conversaţiile deschise şi spontane, cele în care explorăm idei, în care ne îngăduim să trăim prezentul din plin şi să fim vulnerabili. Totuşi, acestea sunt conversaţii prin care empatia şi intimitatea prosperă, iar acţiunea socială capătă putere. Sunt conversaţii prin care se dezvoltă o colaborare creativă între educaţie şi mediul de afaceri.
Toate aceste conversaţii presupun timp şi spaţiu, dar noi susţinem că
suntem mult prea ocupaţi pentru ele. Fiind distraşi la cină, în sufragerie, la întâlnirile de afaceri, dar şi pe stradă, am dat de urma unui nou „izvor tăcut“3, sintagmă pe care Rachel Carson a inventat-o atunci când s-a înţeles că, odată cu schimbările tehnologice, a fost luat cu asalt şi mediul înconjurător. Acum ne aflăm într-un altfel de moment de recunoaştere.4 De data aceasta, tehnologia este implicată într-un atac asupra empatiei. Am descoperit că până şi un telefon dat pe silenţios5 poate inhiba conversaţiile importante. Simpla vedere în peisaj a unui telefon ne face să ne simţim mai puţin conectaţi unii cu alţii, mai puţin dedicaţi unii altora.
În ciuda acestui moment de seriozitate, scriu cu entuziasm. Odată
conştientizat acest lucru, putem începe să ne reanalizăm obiceiurile. Când o vom face, conversaţia va putea fi repusă în drepturi. În cazul conexiunilor eşuate din lumea digitală, cura prin dialog joacă un rol decisiv.
„Îşi fac cunoştinţe,
dar legăturile dintre ei par superficiale“
În decembrie 2013, am fost contactată de directoarea şcolii Holbrooke, o şcoală gimnazială din nordul statului american New York. Am fost rugată
să discut cu profesorii despre ceea ce ei considerau a fi o anomalie în prietenia dintre elevi. În invitaţia trimisă, directoarea s-a exprimat astfel:
„Se pare că elevii nu se mai împrietenesc ca înainte. Îşi fac cunoştinţe, dar legăturile dintre ei par superficiale“.
Cazul acestei şcoli era fascinant. Auzisem aceeaşi poveste şi în cazul altor şcoli, doar că elevii de acolo erau mai mari. S-a luat decizia să plec într-o excursie împreună cu profesorii de la Holbrooke. Mi-am luat cu mine un carneţel nou-nouţ; după o oră, am scris pe copertă „Jurnalele empatiei“.
La asta se gândeau şi profesorii de la Holbrooke. Elevii nu dezvoltau empatie aşa cum ar fi trebuit. Ava Reade, directoarea şcolii, mi-a spus că
înainte intervenea arareori în interacţiunile sociale ale elevilor, dar de curând a început să o facă. O elevă de clasa a şaptea a încercat să excludă o colegă dintr-o activitate şcolară. Reade a chemat-o în biroul ei pe eleva vinovată şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. Fata nu a avut prea multe de spus:
[Eleva] mi-a răspuns cu un aer aproape robotic: „Nu înseamnă nimic pentru mine“. Nu putea înţelege că cealaltă fată se simţea rănită.
Copiii aceştia nu sunt răutăcioşi. Problema lor este că nu sunt dezvoltaţi din punct de vedere emoţional. Copiii de 12 ani se comportă la locul de joacă precum cei de 8 ani. Se exclud reciproc, la fel cum fac copiii de 8 ani. Nu par capabili să se pună în locul altor copii. Aceştia le spun celorlalţi elevi: „Nu vrem să ne jucăm cu tine“.
Competenţele lor de relaţionare nu sunt suficient de dezvoltate încât să
se poată privi şi asculta reciproc.
Profesorii de la Holbrooke sunt adepţi entuziaşti ai utilizării tehnologiei educaţionale. În timpul excursiei, au adoptat aşa-numitul principiu al precauţiei6: „Acţionăm atunci când apar semnele unei probleme, nu când se manifestă“. Aceşti profesori cred că pot identifica indicii ale posibilelor probleme cu care se confruntă copiii. Era o luptă continuă să-i faci pe copii să vorbească între ei la ore, să se adreseze direct unii altora. Era o luptă
continuă şi să-i faci să discute cu profesorii. Unul dintre ei chiar a făcut o observaţie: „[Elevii] folosesc telefonul şi la cantină, iar când îşi împărtăşesc lucruri unii altora, o fac de pe telefon“. Acesta e noul model de comunicare? În acest caz, nu are eficienţa vechiului model. În opinia profesorilor, vechea modalitate de comunicare ne învaţă să fim empatici. Or elevii par să se înţeleagă unii pe alţii tot mai puţin.
Am fost invitată la şcoala Holbrooke fiindcă, timp de mai multe decenii, am studiat dezvoltarea copiilor în cultura tehnologică. Am început cercetarea la sfârşitul anilor ’70, atunci când câteva şcoli testau calculatoare în sălile de clasă ori în laboratoarele de informatică. Încă mă mai interesează acest subiect, având în vedere că mulţi copii vin la şcoală cu tableta ori cu laptopul personal sau primit de la şcoală.
Încă de la început, am constatat că copiii se foloseau de lumea digitală
