mustrările ar fi tardive şi că vor rămâne în urmă dacă nu se adaptează la noua realitate.
Ceea ce descriu presupune mai mult decât simpla fugă de conversaţie.
Este vorba mai degrabă de fuga îndrumătorilor de propriile responsabilităţi.
Tehnologia ne fascinează; ne face să uităm tot ce ştim legat de viaţă.
Noutatea – de orice fel – este confundată cu progresul. În înflăcărarea
noastră, uităm de responsabilităţile pe care le avem faţă de inovaţie, faţă de generaţiile următoare. Nouă ne revine răspunderea să transmitem cel mai de preţ lucru pe care ştim să-l facem: să vorbim cu generaţiile viitoare despre trăirile şi trecutul nostru; să le împărtăşim ce am făcut mai bine sau mai rău.
Nu e suficient să le cereţi copiilor să îşi lase telefoanele deoparte. Trebuie să deveniţi chiar voi un model şi să lăsaţi telefonul din mână. Dacă aceştia nu învaţă să asculte, să-şi susţină ideile şi să negocieze cu ceilalţi la ore sau când iau cina în familie, oare când vor înţelege că trebuie să facă şi compromisuri pentru a întreţine relaţii bune şi, dacă tot veni vorba, pentru a putea dezbate eficient în sfera publică? Revendicarea conversaţiei începe cu recunoaşterea faptului că vorbitul şi ascultatul cu mare atenţie reprezintă
nişte abilităţi, deci pot fi deprinse. E nevoie de exerciţiu, care să înceapă
imediat: acasă, în sala de clasă ori la locul de muncă.
Luăm atitudine, nu ne retragem
Cartea vizează cel puţin două segmente de public. Cei care trebuie convinşi că fuga de conversaţie indică existenţa unei probleme, nu a unei evoluţii, iar problema aceasta are şi o soluţie: dacă ne vom face timp pentru conversaţie, ne vom regăsi unii pe alţii şi, totodată, pe noi înşine.
Pentru cei care se simt învinşi, care deplâng „inevitabila“ fugă de conversaţie şi se consideră simpli spectatori, propun un alt argument: nu e momentul potrivit să ne retragem. Cei care înţeleg cum funcţionează
conversaţia – indiferent de vârstă – trebuie să ia atitudine şi să transmită
această cunoaştere mai departe.
Putem să luăm atitudine cu familia şi cu prietenii, dar nu trebuie să
uităm de discuţiile publice, caracteristice celui de-al treilea scaun al luiThoreau, care au şi ele nevoie de îndrumători. Aici mă refer la profesori şi elevi: sala de clasă este un spaţiu social, în care elevii pot observa cum se manifestă cugetarea. La ore, profesorii se sfiesc să le ceară elevilor să-şi lase dispozitivele electronice deoparte. Cu numai câţiva ani în urmă, mare parte din profesori mi-au spus că nu vor să le fie „dădace“ elevilor şi că nu e treaba lor să-i „pună la respect“. Am aflat însă că elevii care ţin laptopul deschis în timpul orelor pot îndeplini sarcini multiple simultan. În schimb,
acest lucru afectează nu numai performanţa elevilor cu dispozitivul deschis, ci şi a tuturor celor din jurul lor.13 În ziua de azi, profesorii sunt mai direcţi.
La început de semestru, mulţi dintre ei fie aduc elevilor la cunoştinţă că nu au voie să stea cu telefonul deschis în timpul orelor, fie alocă un timp special pentru a vorbi despre cât este de important să „lăsăm dispozitivele deoparte“.
Am cunoscut directori executivi care, mai nou, îşi propun să-i instruiască
pe angajaţi să-şi rezolve neînţelegerile şi să-şi ceară scuze personal. Un proaspăt manager, în vârstă de 30 de ani, recunoaşte că ocoleşte discuţiile faţă în faţă, dar se simte animat de întâlnirile săptămânale cu „tot personalul“ companiei sale, întâlniri dedicate „strict conversaţiei“.
Managerul este nesigur pe el, dar spune că întâlnirile săptămânale reprezintă „o cale de a învăţa cum să port o conversaţie“. Într-o altă
companie, directoarea pune la începutul fiecărei şedinţe de echipă toate laptopurile şi telefoanele mobile într-un coş, lângă uşă. S-a săturat de şedinţele în care toţi stau să răspundă la e-mailuri.
Dincolo de şcoală şi serviciu, mai există şi viaţa publică.
În mass-media, se foloseşte des o anumită expresie: „Trebuie să avem o discuţie la nivel naţional“14. Experţii care spun acest lucru sunt obişnuiţi însă cu intervenţiile scurte, polemicile partizane şi schimbarea rapidă a subiectului – fie că este vorba de război, vremea de afară sau rasism – odată
cu următoarele ştiri. De asemenea, sunt obişnuiţi să dezbată diverse ştiri în timp ce pe „burtiera“ din partea de jos a ecranului televizorului se derulează
un flux paralel de ştiri. Burtiera a început să fie folosită în anul 1981, în timpul crizei ostaticilor din Iran. Indiferent de tipul de ştire, americanii voiau să aibă acces rapid la informaţii actualizate despre prizonierii americani din Iran. Criza ostaticilor s-a încheiat, dar burtiera care ne distrage atenţia a rămas. E nevoie de multă muncă pentru a avea parte de discuţii publice mai satisfăcătoare. Este important totuşi să nu confundăm greul cu imposibilul. Dacă ne implicăm cu adevărat, vom şti ce e de făcut.
Duce excepţia de la regulă la dispariţia problemei?
Problema pe care eu o numesc pe scurt „fuga de conversaţie“ nu ne
stârneşte întotdeauna interesul (tehnologia o face!), aşa că nu e de mirare că
nu o băgăm în seamă. Oamenii încă stau împreună şi discută – ca şi cum ar purta conversaţii reale –, aşa că s-ar putea să nu observăm cât de mult ni s-a schimbat viaţa de fapt. Astfel, fuga de conversaţie se aseamănă cu schimbările climatice: ne simţim în siguranţă acasă şi nu ne prea gândim la ce vom face „peste treizeci de ani“. Atât în cazul schimbărilor climatice, cât şi în cel al conversaţiei, suntem tentaţi să credem că excepţia de la regulă
înseamnă automat că problema nu este reală sau că va dispărea de la sine.
Tiparele climatice se pot modifica pe întreaga planetă într-un mod alarmant, dar cumva uităm rapid de probleme atunci când avem parte de zile frumoase şi însorite, poate chiar unele dintre cele mai frumoase zile din viaţa noastră. În mod asemănător, rareori ne acordăm unii altora atenţie totală – o facem doar din când în când. Tindem să uităm cât de anormal este că mulţi tineri au crescut fără să fi discutat măcar o dată fără întreruperi la masa de seară sau când se plimbau cu părinţii sau prietenii. Pentru ei, telefoanele au fost mereu nelipsite.
Vorbesc des cu părinţii. Atunci când unii dintre ei îmi povestesc ce dificultăţi întâmpină în discuţiile cu fiii şi fiicele lor, se trezeşte de fiecare dată câte cineva să ridice mâna ca să-mi spună: „Deşi are 16 ani, băiatului meu îi place să vorbească“. De parcă asta ar rezolva problema.
Problema nu este nici pe departe rezolvată. Încă nu am evaluat toate posibilele consecinţe ale mediului digital asupra oamenilor. Mediul digital ne binedispune, dar are şi efecte negative neprevăzute. Pentru a evalua gravitatea consecinţelor15, m-am lăsat inspirată de cele trei scaune ale lui Thoreau: unul pentru singurătate, al doilea pentru prietenie, al treilea pentru societate.
Thoreau spunea că, atunci când discuţiile deveneau aprinse în căsuţa sa, îşi scotea oaspeţii la plimbare în natură. Asta mă duce cu gândul la un „al patrulea scaun“: un tip de discuţii pe care Thoreau nu le-ar fi putut anticipa.
Stau şi mă gândesc la cum au creat oamenii o „a doua natură“, o natură
artificială, iar acum încearcă să intre în dialog cu ea. Am inventat maşinării vorbitoare16 şi, în timp ce vorbim cu ele, nu ne putem abţine să nu le atribuim trăsături umane.
Am pornit într-o călătorie a uitării, cu mai multe opriri. La prima oprire,
am început să vorbim prin intermediul maşinăriilor şi am uitat că discuţiile faţă în faţă sunt esenţiale pentru relaţiile interpersonale, pentru creativitate, dar şi pentru capacitatea noastră de a empatiza. La a doua oprire, am mai făcut un pas şi am început să vorbim nu doar prin intermediul maşinăriilor, ci şi cu ele. Faptul că am ajuns să împărtăşim unor maşinării cele mai omeneşti frământări ale noastre reprezintă un moment de mare cotitură în istoria omenirii. Dar a sosit clipa adevărului. Acum putem pune capăt uitării. Avem posibilitatea să consolidăm ceea ce ne face umani.
A sosit momentul revendicării conversaţiei
