Ne folosim de tehnologie ca să ne izolăm atât acasă, cât şi la locul de muncă. Am întâlnit familii cărora nu le place „să-şi rezolve problemele“
faţă în faţă, ci prin SMS-uri, pe e-mail sau prin mesaje. Unii numesc această
practică „ceartă prin mesaje“. Mi s-a spus că discuţiile prin intermediul dispozitivelor electronice „menţin pacea“, fiindcă în acest fel conflictele nu degenerează în situaţii scăpate de sub control. Spiritele nu se încing niciodată. Una dintre mame mi-a spus că sunt şanse mai mari ca membrii familiei să-şi exprime sentimentele dacă nu se tem de certuri.
O femeie în vârstă de 30 de ani a făcut o listă cu avantajele de a purta disputele cu iubitul ei în mediul online: „Judecăm totul la rece. Nu ne spunem lucruri pe care le vom regreta mai târziu“. Mai mult, atunci când ne certăm, mesajele rămân în arhivă: „Dacă ne certăm prin mesaje, avem o evidenţă a celor spuse“.
În toate aceste cazuri, ne folosim de tehnologie pentru a „limita“
contactul uman şi pentru a-i determina natura şi proporţiile. Un alt exemplu al efectului „buclelor de aur“ este că evităm să purtăm discuţii faţă în faţă, dar ne simţim mângâiaţi când dezvoltăm o legătură cu oameni – câteodată
chiar cu mulţi – pe care îi ţinem la distanţă din punct de vedere emoţional.
Aceasta este încă o etapă a procesului de renunţare la conversaţie înschimbul unor simple conexiuni.
Fuga de conversaţie poate fi observată acasă, la şcoală ori la serviciu. În afară de momentele de fugă există însă şi momente de oportunitate.
Revendicarea conversaţiei poate avea loc la cină, de exemplu.
Bunele maniere la masă – versiunea îmbunătăţită
Tinerii îmi spun că le-ar plăcea să se bucure la masă de atenţia prietenilor, dar că li se pare o aşteptare nerealistă. Normele sociale nu ne sunt de ajutor în acest sens, plus că „nici nu vrem cu adevărat să renunţăm la ce primim pe telefon“. Pentru cei care au crescut trimiţând mesaje, „atenţia parţială
continuă“16 reprezintă noua normalitate, dar mulţi dintre ei sunt conştienţi de preţul pe care îl plătesc din cauza acestui obicei.
Am luat interviuri câtorva studenţi care dădeau mesaje încontinuu unul în prezenţa altuia, dar care susţineau că apreciază momentele în care prietenii lor îşi lasă telefonul deoparte. Un moment destul de special pentru ei este atunci când prietenii aleg să-şi ignore mesajele şi îşi pun telefonul pe silenţios. Unei studente în anul al doilea i se pare „ceva special când cineva îşi îndreaptă atenţia asupra altei persoane în defavoarea mesajelor“. Un student în anul al patrulea este de părere că, „dacă cineva care primeşte un mesaj îşi cere scuze şi îşi pune telefonul pe silenţios, ne dă de înţeles că ne acordă atenţie, că ne ascultă“.
O studentă în anul al treilea a mărturisit că şi-ar dori să îşi roage prietenii să îşi lase telefoanele deoparte în timpul mesei, dar nu o face pentru că ar părea o ciudată: „Nu-i putem cere cuiva să ne acorde toată atenţia sa.
Imaginaţi-vă că vă spun asta: «Mă bucur atât de mult să vă văd! V-aţi putea lăsa telefonul deoparte ca să putem purta o discuţie plăcută în timp ce luăm micul dejun?». Probabil că s-ar gândi: «Ce dubios…»“. Ea consideră că este
„inadecvat vârstei“ ca tinerii să pretindă atenţie deplină în timpul mesei.
„Adecvată vârstei“ este „regula celor trei“, adică strategia din timpul mesei cu ajutorul căreia ne asigurăm, înainte să ne deschidem telefonul, că
suficient de mulţi oameni iau parte la discuţiile de grup. Deşi recunosc că
atenţia totală este importantă, tinerii nu sunt dispuşi să şi-o acorde reciproc.
Se poartă cu prietenii lor la fel cum se purtau şi părinţii lor în copilărie cu ei, tot din cauza telefoanelor.
Unii tineri admit că sunt uşor de distras, dar încearcă să devină mai puţin vulnerabili. De aceea, au inventat un joc pe care îl joacă de obicei când iau cina la restaurant. Jocul arată clar că toţi ar vrea să dea mesaje în timpul mesei, dar conversaţia devine mult mai interesantă atunci când nu o fac.
Jocul se numeşte „turnul de telefoane“. Toată lumea îşi pune telefonul la grămadă în mijlocul mesei. Telefoanele nu se închid. Persoana care îşi ia prima telefonul de pe masă plăteşte toată nota.
De ce este nevoie de un joc ca să le acordăm atenţie prietenilor noştri? O
studentă în anul al treilea mi-a spus că ştie că, „raţional vorbind“, dacă îi trimite un mesaj unui prieten în timpul cinei, nu va primi un răspuns până
cel mai devreme după masă. Aşa este şi normal. Totuşi, dacă cineva îi trimite ei un mesaj în timpul cinei, nu se linişteşte până când nu răspunde:
„Îmi spun în gând să nu-l citesc la masă, dar tot îl citesc; se simte ca o presiune ciudată“.
Această „presiune ciudată“ de a răspunde imediat unui mesaj în timpul cinei îmi aminteşte de o conversaţie pe care am purtat-o cu o studentă care frecventa unul dintre seminarele mele – unde predam despre biografie – şi care mi-a spus că, deşi e prezentă la seminar, îşi verifică neîncetat telefonul în timpul orelor de curs. Se simţea vinovată – la urma urmei, elevii îşi spuseseră la ore povestea de viaţă –, aşa că a vrut să-mi vorbească despre problema ei. Mi-a spus că se simte „nevoită“ să-şi verifice mesajele. Din ce cauză? Tot ce mi-a putut spune a fost că are nevoie să ştie cine o caută, cine este interesat de ea: „Nu rezistăm în faţa atracţiei tehnologiei“. Ne lăsăm prinşi în mrejele telefonului. Structura „turnului de telefoane“ îi ajută pe oameni să înoate împotriva curentului.
Nici unii dintre „cei care trăiesc în lumea digitală“ nu mi-au relatat vreodată că se simt în largul lor în mediul în care au crescut. Dimpotrivă: în prezent, tema conversaţiei este una conflictuală, pe fondul unor aşteptări concrete.
Într-adevăr, atunci când discută despre modul în care comunică în ziua de azi, studenţii nu par să ajungă la un numitor comun. Dintr-un grup de
studenţi din anul al treilea, unul mi-a spus mai întâi că „dă mesaje dintr-o simplă comoditate organizatorică“, după care a recunoscut că nu reuşeşte să
urmărească majoritatea conversaţiilor de la cină din cauză că se simte obligat să ţină pasul cu ceea ce primeşte pe telefon. Altul se gândea visător la viitorul comunicării: „Poate că se va inventa altceva“. Cu alte cuvinte, îşi dorea ca acel „altceva“ să ne poată distrage mai puţin atenţia decât o fac mesajele acum. Două studente mi-au spus că nu le surâde ideea ca viitorul să se modeleze după imaginea prezentului, dar nici nu întrevedeau alte posibilităţi. Un alt student insinua într-o notă optimistă că nu e cazul să ne speriem: oamenii „evoluează împreună“ cu telefoanele lor pentru a se transforma într-o nouă specie. Optimismul l-a părăsit însă atunci când a început să glumească pe seama „dependenţei“ sale de mesaje, care îl „fac în permanenţă să se simtă mai în siguranţă, spre deosebire de conversaţie“:
„Nu e vina mea, mama mi-a cumpărat primul telefon“, a spus el dând din umeri. Agenţiile de publicitate îşi cunosc clienţii. La o staţie de metrou din San Francisco, am văzut un panou publicitar pentru o firmă de curierat ce livrează o gamă largă de mâncăruri de la numeroase restaurante din zona Golfului San Francisco. Pe panou scria: „Avantajele mâncatului combinate cu avantajele lipsei interacţiunii cu alţii!“.
„Îmi pare rău“ – trimite
În aceeaşi ordine de idei, preferăm să ne cerem scuze prin mesaje. Când greşim, ne este întotdeauna greu să ne aşezăm pe scaun şi să spunem că ne pare rău. Acum avem alternative mai puţin solicitante: putem trimite imagini cu adnotări, SMS-uri sau e-mailuri. Nu trebuie să ne cerem scuze unul în faţa altuia: putem scrie pur şi simplu „Îmi pare rău“ şi apoi apăsăm pe butonul trimite. Faţă în faţă însă putem vedea că rănim cealaltă persoană, care la rândul ei vede că suntem tulburaţi. Dacă vom înţelege acest lucru, vom găsi şi iertarea.
Nimic din toate acestea nu se întâmplă dacă scriem „Îmi pare rău“ şi apăsăm pe butonul trimite. Atunci când avem remuşcări, mai degrabă ne exteriorizăm emoţiile în loc să trecem printr-un proces de introspecţie.
Depăşim conflictele interioare fără să le conştientizăm şi ne alungăm
sentimentele. Atunci când ne cerem scuze personal, avem ocazia să ne dezvoltăm capacitatea de a empatiza. Dacă noi suntem cei care am greşit, trebuie să învăţăm să ne punem în locul celorlalţi. Dacă noi suntem cei cărora li s-a greşit, trebuie, de asemenea, să privim lucrurile dintr-o altă
perspectivă, astfel încât să învăţăm să empatizăm. Prin intermediul conexiunii digitale, ocolim toate aceste lucruri. Miza este mare atunci când nu ne cerem iertare faţă în faţă. Dacă nu-i punem pe copii în situaţii în care să înveţe ce este empatia (de exemplu, să-şi ceară scuze personal), nu este de mirare că aceştia întâmpină dificultăţi în a realiza ce efect au cuvintele lor asupra altora.
„Deficitul de empatie“ îi afectează mai întâi pe cei mici, dar continuă pe tot parcursul vieţii. O absolventă de studii economice a făcut câteva observaţii cu privire la ceea ce lipseşte atunci când prietenii ei îşi cer iertare prin mesaje, acţiune pe care o denumeşte „falsul armistiţiu“: Pe de-o parte, „îmi pare rău“ înseamnă: „Nu vreau să mai avem o relaţie încordată, hai să ne înţelegem ca oamenii“. Pe de altă parte, înseamnă:
