pentru a explora problematica identităţii. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, copiii foloseau limbajele de programare ca mijloace de exprimare. O tânără de 13 ani care îşi construise propria lume virtuală mi-a spus: „Atunci când programezi un calculator, dăruieşti o mică parte din tine şi ajungi să te priveşti cu alţi ochi“. Mai târziu, când computerele au permis accesul la jocurile online, copiii şi-au explorat identitatea construind avataruri. Datele problemei s-au schimbat odată cu apariţia jocurilor şi computerelor noi, dar un lucru a rămas neschimbat: spaţiul virtual reprezintă un punct de pornire pentru explorarea sinelui.7
Tot neschimbată este şi anxietatea în rândul adulţilor cu privire la copii şi la dispozitivele electronice. Încă de la început, profesorii şi părinţii au fost îngrijoraţi de faptul că copiii sunt prea captivaţi de computere. Priveau nemulţumiţi cum aceştia se afundă în jocuri şi uită de oamenii din jur, preferând pentru perioade lungi de timp lumea digitală.
Un tânăr de 16 ani descria acest tip de refugiu astfel: „Când stai la computer, lucrurile sunt imprevizibile într-un mod previzibil“. Universul programabil poate fi palpitant, dar oferă şi noi posibilităţi pentru aşa-zisa experienţă „fără complicaţii“. Nu este obligatoriu ca legile lui Newton să se aplice în acest caz. Obiectele virtuale pot fi făcute să plutească pur şi simplu. Inclusiv tu poţi pluti dacă aşa sunt programate lucrurile. În lumea virtuală, te poţi confrunta cu diverse situaţii pline de provocări – cu ticăloşi,
vrăjitori şi magie – despre care ştii sigur că se vor rezolva în final. Sau poţi muri şi renaşte. Este mai dificil să înfrunţi oamenii reali şi imprevizibili după ce ai petrecut o perioadă de timp într-o lume simulată.
Am observat cum computerul ne-a dat încă de la început impresia că ne ţine companie, dar fără să ne fie şi prieten. Apoi, pe măsură ce programarea a evoluat, acest dispozitiv ne-a dat impresia că ne este prieten, dar fără să ne ofere şi intimitate. Asta se întâmplă din cauză că, faţă în faţă, oamenii au pretenţii pe care computerul nu le are niciodată. Totul merge strună dacă le acordăm oamenilor o atenţie deosebită şi încercăm să ne punem în pielea lor. Atunci când vine vorba de sentimentele lor, oamenii nu se aşteaptă la orice fel de reacţii, ci la reacţii reale.
Timpul petrecut de copii în realităţi simulate îi pregăteşte pentru şi mai mult timp petrecut în mediul virtual. Timpul petrecut de copii cu alţi oameni îi învaţă cum să relaţioneze mai bine, dobândind, de exemplu, abilitatea de a purta o conversaţie. Asta îmi aduce aminte de angoasele profesorilor de la Holbrooke. Pe măsură ce elevii de acolo petreceau tot mai mult timp la telefon trimiţând mesaje, nu se mai descurcau să discute faţă în faţă. Asta înseamnă că deveniseră lipsiţi de empatie: nu mai făceau contact vizual, nu se mai ascultau unii pe alţii şi nici nu mai erau atenţi unii la nevoile altora. Comunicarea ne ajută să înţelegem ce înseamnă intimitatea, comunitatea şi comuniunea. Revendicarea conversaţiei reprezintă o etapă a revendicării celor mai importante valori umane.
Tehnologia mobilă şi minunile pe care le produce nu vor dispărea. Totuşi, e momentul să vedem cum poate sta ea în calea altor lucruri dragi nouă şi cum putem lua măsuri odată ce înţelegem ce se întâmplă de fapt: putem să
regândim tehnologia şi, în acelaşi timp, să schimbăm modul în care ofolosim pe tot parcursul vieţii.
Adepta conversaţiei
Mi-am petrecut viaţa profesională studiind conversaţia. Am pregătire de sociolog, profesor şi psiholog clinician. Am devenit adepta conversaţiei fiindcă aceste profesii m-au învăţat să apreciez ceea ce poate face ea: de la dialogurile de tip socratic din timpul orelor la discuţii mărunte în jurul
dozatorului de apă.
Mentorul meu, sociologul David Riesman, numea aceste profesii
„meserii ale dialogului“. Avea dreptate, pentru că ele se bazează pe conversaţie şi au aşteptări ridicate în ceea ce priveşte comunicarea. Oricine poate da un răspuns la următoarea întrebare: Cu ce ne ajută conversaţia?
Sociologii şi antropologii recurg la conversaţie pentru a descifra reţeaua de relaţii familiale, profesionale şi sociale. Când lucrurile decurg bine, convorbirea cu specialiştii în studiul evoluţiei societăţii şi relaţiilor interpersonale devine o conversaţie liberă şi lejeră. Acest lucru se întâmplă
de multe ori după ce încrederea este deja instalată, atunci când oamenii de ştiinţă îşi închid carneţelul de notiţe, iar cei care cu doar câteva minute mai devreme erau simpli „participanţi“ la studiu îşi dau seama că au ceva de câştigat din asta. Întrebările specialistului devin şi întrebările lor. De-abia atunci începe adevărata conversaţie.
Discuţiile din clasă înseamnă simple informaţii cu privire la anumite materii; scopul profesorilor este de a-i ajuta pe elevi să înveţe să pună
întrebări şi să nu se mulţumească niciodată cu răspunsuri simple. Mai mult decât atât, discuţiile cu un profesor bun demonstrează că nu doar răspunsurile sunt importante când vine vorba de educaţie. Mai important este să înţelegem ce reprezintă acele răspunsuri. Comunicarea îi ajută pe elevi să creeze poveşti – indiferent dacă e vorba despre regimul armelor sau despre Războiul Civil – prin care pot învăţa şi memora într-o manieră
logică. În lipsa acestor poveşti, putem să aflăm în continuare lucruri noi, dar să nu ştim cum să reacţionăm sau ce să înţelegem din ele. Prin terapie, conversaţia explorează semnificaţiile relaţiilor interumane care ne fac viaţa mai dinamică. Specialiştii se ocupă de pauzele şi ezitările în vorbire, de asocierile de idei sau de lucrurile pe care le transmitem chiar şi atunci când nu vorbim. Cu ajutorul terapiei, ne angajăm în conversaţii care nu ne oferă
„consiliere“, dar ne ajută să ne descoperim pe noi înşine şi să ne ghidăm după propria busolă interioară.
În această tradiţie, conversaţiile au multe lucruri în comun. Când funcţionează la potenţial maxim, oamenii nu vorbesc pur şi simplu, ci sunt atenţi atât la cei din jur, cât şi la ei înşişi. Îşi îngăduie să devină vulnerabili, trăiesc prezentul din plin şi sunt dispuşi să meargă încotro îi duce viaţa.
Nu trebuie să aveţi o meserie bazată pe dialog ca să vă daţi seama cu ce ne ajută conversaţia. Am rugat oameni de orice fel şi de orice vârstă să-mi povestească despre cele mai importante conversaţii pe care le-au purtat – cu cei mici, cu prietenii, cu soţia şi soţul, cu partenerul şi partenera de viaţă, cu amanţii şi amantele sau cu colegii. Şi-au dorit cu toţii să răspundă la această
întrebare, aşa că au împărtăşit cum a fost când s-au îndrăgostit, când au realizat că părinţii lor sunt fragili şi au nevoie de îngrijire, când au înţeles că
fiii şi fiicele lor nu mai sunt copii mici sau când au fost apreciaţi la locul de muncă după ce mentorii lor au fost de acord cu ideile lor ieşite din comun.
Ţinând cont de lucrurile de mai sus, atunci când îndrăgostiţii îmi spun că
preferă să „vorbească“ prin mesaje, când oamenii îmi spun că poartă
discuţii în contradictoriu pe e-mail cu rudele lor pentru a preveni tensiunile faţă în faţă, când vicepreşedinţii marilor corporaţii descriu întâlnirile de afaceri drept „timpi morţi pentru golirea căsuţei de e-mail“, tot ce aud este o dorinţă fierbinte de distragere a atenţiei, de comoditate şi de eficienţă. Sunt conştientă şi că toate aceste acţiuni ne împiedică să ne bucurăm pe deplin de beneficiile conversaţiei.
Cercul virtuos
Suntem reduşi la tăcere de tehnologie, cumva ne-am lecuit de vorbe.
Tăcerea – de multe ori în prezenţa copiilor noştri – duce la o lipsă de empatie care ne face să ne neglijăm reciproc acasă, la serviciu, dar şi în societate. Pe scurt, sunt de părere că soluţia este să vorbim între noi.
Această carte este pledoaria mea pentru conversaţie.
Îmi încep pledoaria amintind de un om pe care mulţi îl consideră (în mod eronat) un pustnic care a încercat să fugă de conversaţie. În 1845, Henry David Thoreau s-a mutat într-o căsuţă de pe malul lacului Walden, în oraşul Concord din statul american Massachusetts, pentru că a vrut să trăiască
„după o matură chibzuinţă“, departe de tumultul discuţiilor haotice.
Mobilierul ales pentru a-şi realiza ambiţia nu sugerează însă o simplă
„escapadă“. Thoreau spune că avea în casă8 „trei scaune: unul pentru
singurătate, al doilea pentru prietenie, al treilea pentru societate“2.
Aceste trei scaune trasează un cerc virtuos ce stabileşte o legătură între
conversaţie şi capacitatea de empatie şi de introspecţie. Atunci când ne izolăm de restul lumii, ne regăsim pe noi înşine, ne pregătim să descoperim dialogul lăuntric autentic. Dacă ne simţim în siguranţă cu noi înşine, vom putea să-i ascultăm şi pe ceilalţi şi să înţelegem cu adevărat ce au de spus.
Mai mult, dacă apoi vom vorbi cu alţi oameni, vom înţelege mai bine dialogul interior.
Bineînţeles, acest cerc virtuos este un ideal, dar dă rezultate. Singurătatea consolidează stima de sine şi, totodată, capacitatea de a empatiza. De asemenea, discuţiile cu alţii oferă informaţii substanţiale în ceea ce priveşte introspecţia. Ne pregătim singuri să vorbim cu cei din jur şi, tot aşa, învăţăm împreună cu ceilalţi cum să percepem singurătatea ca pe un mod productiv de a ne folosi timpul.
Tehnologia întrerupe cercul virtuos.
