Aşadar, nu e de mirare că în ultimii douăzeci de ani am înregistrat o scădere de 40% a indicilor reacţiilor empatice în rândul studenţilor, majoritatea în ultimii zece ani. Cercetătorii leagă această tendinţă de scădere de apariţia tehnologiilor de comunicare digitală.5
De ce petrecem atât de mult timp scriind mesaje dacă în final ajungem să
ne simţim mai puţin conectaţi unii cu alţii? Pe termen scurt, comunicarea în mediul online ne face să ne simţim stăpâni pe timpul şi înfăţişarea noastră.
Dacă ne trimitem mesaje în loc să vorbim, putem controla cât de mult interacţionăm. Prin intermediul mesajelor, e-mailurilor şi postărilor, ne putem prezenta aşa cum vrem. Putem aduce modificări şi retuşuri.
Acesta este efectul „buclelor de aur“: nu ne putem sătura unii de alţii dacă interacţionăm prin intermediul dispozitivelor digitale de la distanţă –
nici prea aproape, nici prea departe, exact cât trebuie.
Relaţiile umane sunt bogate, complicate şi solicitante. Atunci când apelăm la tehnologie, renunţăm la conversaţie în schimbul unor simple conexiuni care dau randament. Mă tem că trecem cu vederea diferenţa dintre cele două. Copiii care cresc în lumea digitală nu ştiu de diferenţa aceasta şi nici că lucrurile erau diferite înainte. Studiile6 arată că, atunci
când copiii îi aud pe adulţi vorbind mai rar, ei înşişi ajung să vorbească mai rar. Dacă ne îndreptăm atenţia spre telefoane şi ne îndepărtăm de copii, le vom provoca acestora nişte lipsuri de care nu vor fi conştienţi. Mai mult decât faptul că nu vor purta prea multe discuţii pe viitor contează că nu îi vor înţelege pe oamenii cu care vor discuta.
Atunci când tinerii spun că „mesajele n-au nimic“, de fapt omit ceva important. Satisfacţia este doar de moment. Primim notificări digitale când suntem căutaţi. O zi petrecută în mediul online ne permite „să trăim clipa“.
Totuşi, riscăm să pierdem totul pe măsură ce conexiunea digitală devine o parte semnificativă din viaţa noastră.
Mai bine dăm mesaje decât să vorbim
Mulţi cred că sentimentele reprezintă un proces lung şi anevoios, redat prin sintagma „mai bine dăm mesaje decât să vorbim“. Asta nu înseamnă doar că oamenilor le place să trimită mesaje, ci şi că le displace un anumit tip de conversaţie. Aceştia evită discuţiile deschise. Din diverse motive, uneori chiar personale, ei preferă să trimită SMS-uri decât să asculte o voce la telefon sau să stea faţă în faţă cu cineva.
Când întreb ce e în neregulă cu conversaţia, răspunsul e inevitabil. Un tânăr din clasa a douăsprezecea a spus lucrurilor pe nume: „Ce e în neregulă
cu conversaţia? Îţi spun eu ce e în neregulă! Se desfăşoară în timp real şi nu ai control asupra a ceea ce spui“.
Nu doar tinerii sunt reticenţi în ceea ce priveşte conversaţia în „timp real“. Oameni de toate vârstele se luptă să controleze ceea ce pare a fi un flux nesfârşit de „noutăţi“: informaţii de asimilat şi aplicat şi interacţiuni de controlat. Gestionarea lucrurilor în mediul online pare să rezolve tot: măcar putem răspunde la întrebări în ritmul nostru şi putem modifica răspunsurile pentru a le „corecta“.
Sentimentul de nelinişte în ceea ce priveşte spontaneitatea şi dorinţa de a ne gestiona singuri timpul arată că anumite tipuri de conversaţie sunt pe cale de dispariţie. Cele mai ameninţate discuţii sunt cele în care ascultăm cu atenţie pe cineva şi ne aşteptăm ca persoana respectivă să ne asculte şi ea pe noi; cele în care deviem de la un subiect la care apoi revenim; cele în care
descoperim lucruri neaşteptate despre o persoană sau idei nebănuite. Există
şi alte pierderi însă. Pe viu, transmitem mesaje cu ajutorul expresiilor faciale, tonului vocii şi limbajului corporal. În mediul online, ne mulţumim cu mai puţin: suntem eficienţi şi avem posibilitatea să modificăm corpul unui mesaj, dar punem întrebări la care ni se poate răspunde printr-un scurt e-mail.
Potrivit unui studiu recent, nu ne mai trăim viaţa, ci doar clipe din ea. În cadrul studiului, câţiva studenţi au fost rugaţi să comunice doi câte doi, în patru moduri diferite: faţă în faţă, prin apel video, apel audio şi mesagerie.
Participanţii la studiu au fost întrebaţi cum se simt pentru a putea stabili gradul de apropiere emoţională dintre ei, şi, totodată, fiecărui student i-a fost supravegheat comportamentul în raport cu partenerul său. Rezultatele obţinute au fost clare: conversaţia faţă în faţă a creat cea mai puternică
legătură afectivă7, iar mesageria digitală a creat-o pe cea mai slabă. Pentru a
„însufleţi atmosfera“ din mesajele digitale, studenţii au folosit emoticoane, au tastat sunetul râsului („hahaha“), iar în cazuri de maximă urgenţă au scris DOAR CU MAJUSCULE. Toate aceste tehnici nu au fost însă eficiente.
Devenim pe deplin umani de-abia atunci când ne vedem faţa şi ne auzim vocea unii altora.8
Lucrurile acestea pot părea de la sine înţelese – chiar sunt de fapt – doar că, aşa cum am mai spus, altceva joacă un rol mult mai important: tehnologia. Tehnologia ne farmecă, ne face să uităm tot ce ştim despre viaţă.
Avem impresia că nu mai suntem singuri dacă stăm permanent conectaţi în mediul virtual. În realitate, lucrurile stau exact invers. Suntem expuşi unui mare pericol: dacă nu putem sta singuri, vom deveni mai singuratici.
Dacă nu ne învăţăm copiii să stea singuri, vor deveni la rândul lor singuratici.9
Cu toate acestea, foarte mulţi oameni – adulţi şi copii deopotrivă – devin neliniştiţi în ziua de azi dacă nu sunt stimulaţi în mod constant de activitatea din mediul online. Când se face linişte, îşi scot telefonul, îşi verifică
mesajele şi răspund la ele. Nu suportă timpul mort, pe care unii dintre cei cărora le-am luat interviuri l-au numit în mod ironic „plictiseală“ sau
„perioadă de acalmie“. De multe ori însă, atunci când şovăim, ne bâlbâim
sau amuţim, ne arătăm adevărata faţă unii altora şi nouă înşine.
„Mica mea minune“
Nu spun să ne îndepărtăm de tot de dispozitivele electronice. Dimpotrivă, spun să le analizăm mai îndeaproape pentru a putea fi mai chibzuiţi atunci când le folosim.
De exemplu, Sharon, colega mea în vârstă de 34 de ani, este „mândră“ că
trimite mesaje încă din 2002. O surprinde însă din când în când câte o prietenă care îşi numeşte telefonul mobil „mica mea minune“. Afirmaţia aceasta a făcut-o pe Sharon să îşi analizeze propria relaţie cu telefonul. Oare uneori se comportă chiar ea de parcă telefonul ar fi o minune? Tot ce e posibil.
Pe când Sharon stătea de vorbă cu mine, devenea tot mai clar că
preocuparea ei principală era modul în care reţelele de socializare îi modelează conştiinţa de sine. Îşi făcea griji că petrece prea mult timp
„devenind“ o versiune mai bună a ei – una care să dea bine în faţa celor care o urmăresc. A început prin a-mi spune că fiecare interacţiune reprezintă în mod categoric un criteriu de eficienţă. Se implică însă atât de tare în interacţiunile sale din mediul online, încât ajunge să nu mai ştie ce e productiv şi ce nu:
Îmi petrec timpul în mediul online din dorinţa de a fi percepută drept o persoană carismatică, inteligentă, devotată, cu o doză potrivită de ironie şi autoironie. Introspecţia ar trebui să mă ajute să mă cunosc cu adevărat, cu bune şi cu rele. Mi-e teamă că devine mai important pentru mine cum mă văd alţii, nu cum mă văd eu. Sunt superficială când vine vorba să mă
cunosc pe mine. Mă pierd în propriile acţiuni. Pe Twitter şi pe Facebook mă interesează mai mult să-mi expun cea mai bună variantă a mea şi să
arăt că sunt invulnerabilă sau foarte puţin vulnerabilă.
