Cauza întreruperilor este singurătatea, adică primul scaun al lui Thoreau.
Potrivit unor cercetări recente, oamenii nu se simt în largul lor atunci când rămân singuri cu propriile gânduri, fie şi numai câteva minute. În cadrul unui experiment, câţiva oameni au fost rugaţi să stea liniştiţi – fără
telefoane sau cărţi – timp de cincisprezece minute. La începutul experimentului, au fost întrebaţi dacă ar lua în calcul să-şi administreze electroşocuri în cazul în care se vor plictisi. Au răspuns în unanimitate că
nu: orice s-ar întâmpla, electroşocurile sunt în afara oricărei discuţii. Totuşi, exact asta au ajuns să facă mulţi dintre ei după doar şase minute de singurătate.9
Rezultatele sunt extraordinare, dar deloc surprinzătoare. În ziua de azi, atunci când oamenii aşteaptă singuri la semafor sau la coada de la casă întrun magazin, aproape intră în panică şi pun mâna pe telefon. Suntem atât de obişnuiţi să fim conectaţi în permanenţă la mediul online, încât singurătatea pare a fi o problemă pe care tehnologia ar trebui s-o poată rezolva.
Cercul virtuos se sparge atunci când, de teamă să nu rămânem singuri, ne străduim din răsputeri să ne acordăm atenţie nouă înşine. De aceea, capacitatea de a ne acorda atenţie unul altuia are de suferit. Dacă nu găsim un echilibru, ne putem pierde încrederea în ceea ce avem de oferit altora.
Cercul poate funcţiona şi în sens invers: ne străduim să ne acordăm atenţie unul altuia, iar capacitatea noastră de a ne cunoaşte pe noi înşine are
de suferit.
Ne confruntăm cu fuga de conversaţie, care e totodată şi o fugă de introspecţie, empatie şi îndrumare – virtuţile celor trei scaune ale lui Thoreau. Fuga aceasta nu este inevitabilă. Atunci când se sparge cercul virtuos, conversaţia ne vindecă.
Există şi veşti bune însă. În ciuda atracţiei faţă de tehnologie, ne adaptăm cu uşurinţă. De exemplu, după numai cinci zile într-o tabără de vară în care dispozitivele electronice sunt interzise, copiii dezvoltă o capacitate crescută
de a empatiza, aşa cum rezultă din capacitatea lor de a citi emoţiile altora10
pe baza unor expresii faciale din diverse fotografii şi videoclipuri. Am înţeles ce presupune această capacitate de adaptare pornind de la propriile mele cercetări într-o tabără de vară în care dispozitivele sunt interzise.
La una dintre discuţiile purtate în cabană după lăsarea serii, un grup de băieţi de 14 ani vorbeau despre o excursie în sălbăticie în care fuseseră
plecaţi de curând timp de trei zile. Închipuiţi-vă cum, cu nu prea mulţi ani în urmă, aspectul cel mai palpitant al acestei drumeţii ar fi fost ideea de
„călire“ sau frumuseţea naturii neatinse de om. În zilele noastre, cel mai impresionant aspect este timpul petrecut fără telefon, lucru pe care unul dintre băieţi îl consideră „timp în care nu avem altceva de făcut decât să
medităm în tihnă şi să vorbim cu prietenii“. În timpul discuţiilor din cabană, un alt băiat cugeta la cât de mult începuse să aprecieze liniştea: „Oamenii chiar nu înţeleg cât de minunat poate să fie să privim pe fereastra maşinii şi să ne uităm la lumea de afară?“
La răscruce de drumuri
Unii se vor întreba: „De ce o carte despre conversaţie? Doar vorbim fără
oprire“. Tot aşa, alţii vor spune: „De ce să fim negativişti? Trebuie să ştim tot ce se vorbeşte pe internet!“ Iar eu chiar ştiu. Am învăţat la Şcoala nr.
216 din Brooklyn, iar reuniunea clasei a şasea nu ar fi avut niciodată loc dacă nu exista Facebook. Mesajele de la fiica mea de când avea 23 de ani m-au făcut să simt că e mai aproape de casă chiar şi atunci când lucra în altă
parte a ţării. Mesajele acestea sunt din toamna anului 2014: „Bună! Îmi place SUPERMULT cartea Viaţa după viaţă!“; „De unde iau challah3?“;
„Eu şi colega mea de cameră mergem la o petrecere costumate ca Elsa şi Anna din Regatul de Gheaţă“. Când stau cu telefonul în mână, îmi apar din senin trimiteri la cărţi, mâncăruri sau costume de Halloween care îmi amintesc de legătura noastră strânsă şi îmi umplu ziua cu prezenţa ei. Am o satisfacţie nepreţuită. Problemele apar atunci când aceste „notificări“ ale intimităţii ne îndepărtează de intimitatea însăşi.
Majoritatea relaţiilor reprezintă un amestec de interacţiuni online şi offline. Atunci când facem curte cuiva, o facem prin mesaje. Declanşăm dezbateri politice şi ne mobilizăm în mişcări sociale pe site-uri web. De ce să nu vedem partea plină a paharului şi să celebrăm schimbarea?
Acestea sunt poveşti pe care ni le spunem reciproc pentru a justifica felul în care tehnologia face dovada progresului nostru. Ne place să ascultăm poveşti pozitive ca să nu ne simţim descurajaţi când ne aflăm în căutarea noutăţii – a comodităţilor noi, a distracţiilor noi, a formelor noi de comerţ.
Ne place să le ascultăm pentru că, dacă le acordăm importanţă doar lor, putem ignora ce simţim în rest, şi anume că suntem mai singuratici decât înainte11, că propriii copii nu mai sunt aşa de empatici cum ar trebui să fie la vârsta lor12 şi că e aproape imposibil să discutăm fără întrerupere atunci când luăm cina în familie.
Nu ne uităm în ochii copiilor noştri şi nici nu ne facem timp să vorbim cu ei, totul pentru a mai intra puţin în contul de e-mail. Oare ne vom trezi la realitate peste vreo zece ani, când, de teamă să nu rămânem singuri, vom tânji după afecţiune, dar copiii ne vor face să plătim acest preţ? Nu are nici un rost să „comparăm“ gândul ăsta supărător cu o poveste de prietenie cu final fericit de pe Facebook sau cu interacţiunile de pe Twitter. Nu e un joc în care putem să ţinem pumnii strânşi în speranţa că binele va învinge răul.
Binele trebuie să învingă, iar noi trebuie să facem schimbările necesare pentru a nu plăti mai târziu un preţ extrem din cauza tehnologiei.
Din generaţie în generaţie
Îmi amintesc de cei care au utilizat pentru prima dată în anii ’80–’90
computere legate în reţea. Erau dispozitive la care „apelau“ când voiau să se joace, să scrie, să lucreze cu foi de calcul sau să trimită e-mailuri.
Computerele au venit în sprijinul productivităţii şi ne-au oferit nenumărate bucurii, dar nu au dat niciodată de înţeles că mesajele ar putea înlocui vreodată conversaţia.
Mai apoi, după doar câţiva ani, o mulţime de copii creşteau deja cu telefoane mobile, reţele de socializare şi asistenţi digitali comandaţi vocal.
Astăzi, acei copii sunt profesori, oameni de afaceri, medici şi părinţi.
Când se gândesc la „fuga de conversaţie“, noile generaţii se întreabă
adesea: „Chiar e asta o problemă reală? Dacă trimitem SMS-uri pe telefon sau dăm mesaje pe iChat nu e tot comunicare? Mai mult decât atât, ne putem face bine înţeleşi. Adică ce nu e în regulă?“ Atunci când vorbesc cu ei despre discuţiile deschise, unii mă întreabă şi ce „beneficii“ au acestea.
Alţii îmi spun că vorbitul pare „treabă grea“, fiind o chemare, adeseori perfidă, la imperfecţiune, pierderea controlului şi plictiseală. De ce merită
să ne luptăm pentru toate acestea?
Multe dintre lucrurile care ne frământă pe noi toţi când vine vorba de dragoste şi de muncă pot fi rezolvate cu ajutorul conversaţiei. Studiile arată
că, în lipsa comunicării, nu mai empatizăm, nu ne mai conectăm unii cu alţii, nu mai suntem la fel de creativi şi nici nu ne mai simţim împliniţi. Ne izolăm şi ne neglijăm reciproc. Generaţiile care au crescut folosind telefoanele mobile pentru a da mesaje nu resimt însă pierderile descrise în aceste studii. Nu au crescut purtând în permanenţă discuţii faţă în faţă.
Bineînţeles, există şi oameni care nu trebuie convinşi de valoarea conversaţiei. Totuşi, până şi adepţii conversaţiei mă mai surprind. Foarte mulţi dintre ei se simt învinşi şi spun că viitorul îi depăşeşte complet. Un cineast care a absolvit facultatea în anul 2009 mi-a spus că acela a fost anul în care comunicarea şi-a găsit sfârşitul. Mă frapează în mod deosebit părinţii care susţin că nu vor ca cei mici să dea mesaje în timpul cinei, dar nici nu protestează când telefoanele apar în peisaj. Părinţii se tem că
