Potrivit cercetărilor, este esenţial să ne simţim bine în pielea noastră
pentru a putea fi fericiţi, creativi şi chiar productivi. Ne simţim atraşi de mesajul cultural, pare-se învechit, conform căruia trebuie să realizăm mereu câte ceva.10 Reţelele de socializare ne încurajează să ne arătăm, aşa cum
spune Sharon, „invulnerabili sau foarte puţin vulnerabili“. Fiind nehotărâţi între dorinţa de a ne manifesta eul autentic şi presiunea de a fi în cea mai bună formă a noastră în mediul online, nu e de mirare că utilizarea frecventă a reţelelor de socializare duce la depresie şi anxietate socială.11
Acest fenomen provoacă însă şi un deficit empatic. Cercetările arată că
cei care folosesc în exces reţelele de socializare întâmpină dificultăţi în înţelegerea emoţiilor umane12, inclusiv a celor trăite de ei înşişi. Iată însă un bun motiv să fim optimişti: potrivit aceloraşi cercetări, ne adaptăm uşor la orice situaţie. Discuţiile faţă în faţă duc la creşterea stimei de sine şi la îmbunătăţirea capacităţii de a ne înţelege cu ceilalţi.13 Repet, conversaţia vindecă.
În favoarea conversaţiei
Aşadar, pledoaria mea nu este împotriva tehnologiei, ci în favoarea conversaţiei. Ne scapă din vedere multe discuţii necesare atunci când ne împărţim atenţia între oamenii de lângă noi şi universul din telefon sau atunci când o îndreptăm spre ecran în loc să ne rezervăm un moment de linişte. Ne-am convins singuri că navigarea pe internet este totuna cu reveria, că ne oferă aceeaşi intimitate pentru autoreflecţie, dar nu e aşa.
E momentul să aşezăm tehnologia acolo unde trebuie şi să redescoperim însemnătatea conversaţiei. Începem aventura înţelegând mai bine de ce este importantă conversaţia şi cum îi poate sta tehnologia în cale. În momentul de faţă, lucrurile nu merg întotdeauna conform planului, nici chiar dacă
oamenii sunt dispuşi să poarte discuţii faţă în faţă. Oameni de toate vârstele mi-au spus: „Ştim cu toţii că nu e în regulă să te desparţi de cineva prin mesaje. E total greşit. Normal ar fi să ne despărţim printr-o discuţie faţă în faţă“. Aproape toată lumea s-a despărţit măcar o dată de cineva prin mesaje sau pe e-mail sau are prieteni care au făcut asta. De ce aşa? Pentru că e mult mai simplu.
Suntem vulnerabili, iar dispozitivele electronice ne constrâng şi ne distrag. Aşa cum există diferite categorii de consumatori de alimente, la fel pot exista şi diferite categorii de consumatori de tehnologie. Am devenit mai selectivi şi înţelegem mai bine că nu e obligatoriu ca tentaţiile să ne şi
alimenteze. Acesta poate fi şi cazul tehnologiei.
Un băiat în vârstă de 10 ani din New York mi-a spus că el şi tatăl lui nu pot vorbi niciodată între patru ochi fără să fie întrerupţi de telefon. I-am povestit tatălui său în vârstă de 40 de ani despre asta. Acesta a recunoscut:
„Are dreptate. Când merg duminică dimineaţa cu fiul meu să cumpăr ziarul, niciodată nu ies din casă fără telefon“. De ce? „În caz că apare vreo urgenţă“. Nu a apărut nici o urgenţă până acum, dar tatăl vorbeşte mereu la telefon când merge la magazinul din colţ.
Adevărata urgenţă ar putea fi faptul că părinţii şi copiii nu discută între ei şi nu se bucură împreună de câteva momente de linişte, care le-ar putea oferi suficient timp pentru a-şi împărtăşi unii altora poveşti amuzante sau gânduri chinuitoare. Un îndrumător dintr-o tabără în care dispozitivele electronice sunt interzise mi-a povestit ceva ce li se întâmplă în mod regulat angajaţilor de acolo. Atunci când grupul se plimbă prin pădure cu un membru care se purtase urât (fie că avusese chef de scandal, fie că se luase la cantină de băieţii mai mici), poate să treacă o oră sau chiar două fără să
se scoată o vorbă. „Dar apoi“, mi-a spus îndrumătorul, „apoi, pune o întrebare şi de aici începe conversaţia“.
Cele trei dorinţe
Aparent, dispozitivele mobile ne îndeplinesc trei dorinţe asemenea unui duh binefăcător: în primul rând, ne facem întotdeauna auziţi; în al doilea rând, ne concentrăm atenţia asupra lucrurilor care ne stârnesc interesul; în al treilea rând, nu rămânem singuri niciodată. Îndeplinirea acestor trei dorinţe presupune o altă recompensă: nu ne plictisim niciodată. Totuşi, trebuie să ne obişnuim cu mici doze de plictiseală atunci când vine vorba de conversaţiile creative, prin intermediul cărora oamenii ajung să se cunoască unii pe alţii cu adevărat. Întâmpinăm de multe ori greutăţi şi obstacole atunci când ne confruntăm cu ceva nou. Conversaţiile ce ţin de explorare tind să fie întrerupte de tăceri lungi. În ziua de azi însă, oamenii îmi spun adesea că
tăcerea este o „pauză în vorbire“ de care vor să scape. Când se face linişte,
„e bine să ai telefonul cu tine. Întotdeauna poţi găsi ceva de făcut“. Înainte să existe telefoanele, tăcerea ni se părea mai degrabă „satisfăcătoare“ decât
plictisitoare. Acum, în schimb, ne sustragem din start conversaţiilor.
Am spus mai devreme că mi-am început studiul cercetând mentalitatea conform căreia „este mai bine să dăm mesaje decât să vorbim“. Cu ajutorul tehnologiei avem acces la mai multe tipuri de conexiuni: e-mail, SMS-uri şi Twitter, printre altele. M-am gândit să cercetez ceea ce le face atât de interesante şi de speciale.
La scurt timp, interviurile mele – cu oameni de toate vârstele – au adus în prim-plan o altă problemă. Ceea ce îşi spun oamenii unul altuia atunci când sunt împreună ţine de ceea ce au învăţat folosind telefonul şi, bineînţeles, de simpla prezenţă a telefonului în preajma lor. Omniprezenţa tehnologiei –
simpla prezenţă a dispozitivelor în mână sau pe masă – schimbă calitatea discuţiilor pe care le purtăm faţă în faţă. Aşa cum am mai spus, oamenii care vorbesc când au un telefon în preajmă sunt mai puţin vulnerabili şi se simt mai puţin conectaţi decât cei care nu au.14
În cadrul acestui grandios experiment tehnologic, suntem adesea prinşi între ceea ce ar trebui să facem şi impulsul de a ne verifica telefonul. Odată
cu trecerea timpului, deşi am permis ca tehnologia să ne îndepărteze de conversaţie, tânjim în continuare după trecut. Ne-am dori să îndreptăm lucrurile, să avem posibilitatea de a retrăi tot ceea ce înainte făceam instinctiv. Atunci când ne dedicăm timpul discuţiilor, ne alegem cu autocunoaşterea, empatia şi viaţa socială. Atunci când renunţăm la conversaţie în schimbul unor simple conexiuni, ajungem să suferim în urma consecinţelor neprevăzute.
Există deja câteva „generaţii“ de copii care s-au obişnuit ca părinţii sau îngrijitorii lor să le acorde atenţie doar parţial. Mulţi părinţi trimit mesaje în timp ce mănâncă în familie şi îi ignoră pe copii atunci când îi duc la locul de joacă sau în parc. Din cauza momentelor de tăcere din timpul mesei sau de la locul de joacă, părinţii nu le dezvoltă copiilor abilităţile de relaţionare.
Ele sunt totuna cu abilităţile de comunicare şi sunt mai presus de capacitatea de a empatiza. Cu ajutorul abilităţilor de comunicare putem înţelege emoţiile celor din jur şi, în acelaşi timp, le putem arăta oamenilor că suntem dispuşi să-i ascultăm. Copiii, de asemenea, dau mesaje în loc să
vorbească între ei la şcoală şi la locul de joacă. Tinerii sunt neliniştiţi din cauza reciprocităţii conversaţiei, aşa că se îndoiesc de importanţa relaţiilor
interpersonale; şi, fiind neliniştiţi din cauza relaţiilor interpersonale, aceştia se îndoiesc de importanţa conversaţiei.
Prima generaţie de copii care au crescut cu telefoanele mobile sunt pe cale să termine facultatea sau au absolvit-o recent. Deşi sunt inteligenţi şi creativi, angajatorii declară că aceşti tineri vin la serviciu cu fobii sau temeri iraţionale: nu ştiu cum să iniţieze şi cum să încheie o conversaţie; evită contactul vizual; devin anxioşi când vorbesc la telefon. Ar trebui să ne punem întrebarea: oare nu cumva, fără voia noastră, îi privăm pe copii de lucrurile de care au cea mai mare nevoie? Oare nu cumva îi privăm de abilităţi fundamentale în ceea ce priveşte prietenia, creativitatea, iubirea şi munca?15
Un elev din clasa a douăsprezecea mi-a spus că, deşi se teme de toate conversaţiile pe care nu le poate modifica şi revizui, înţelege importanţa comunicării: „În viaţă trebuie să ştim să purtăm o conversaţie, să găsim un numitor comun“. Deocamdată însă este doar visător: „Cu siguranţă nu acum, dar într-o bună zi, cât de curând, mi-ar plăcea să învăţ să port o conversaţie“, mi-a spus pe un ton serios. Îşi dădea şi el seama că încă nu le ştie pe toate.
Pilotul din carlingă
Atunci când mergem la biblioteca din campus sau când trecem prin orice birou, cu toţii vedem acelaşi lucru: oameni în propriile bule protectoare, tastând febril sau frecând cu degetul ecranul tactil. Asociatul principal al unei firme de avocatură din Boston mi-a povestit cum începe o zi de muncă
normală: tinerii avocaţi îşi înşiră toate dispozitivele electronice pe birou (laptopul, tableta şi o mulţime de telefoane), după care îşi pun căştile pe cap: „Nişte căşti imense, ca piloţii. Îşi transformă birourile în carlingi“.
Aflaţi astfel în propria carlingă, biroul e cuprins de o linişte care nu se vrea a fi întreruptă.
Asociatul principal îşi dă seama că mai tinerii săi colegi se retrag în carlingi de dragul productivităţii. Totuşi, spune el, dacă vor ajunge să nu mai interacţioneze cu nici un coleg, efectele negative vor fi mult mai numeroase decât beneficiile obţinute ca urmare a trimiterii „tuturor acelor
e-mailuri“. Îşi face griji că, din cauza acestui obicei, tinerii asociaţi nu iau parte la discuţiile informale care au loc în firmă. Vrea să aibă siguranţa că
noii angajaţi chiar fac parte din echipă. E de părere că, până la urmă, succesul firmei sale va fi garantat de colaborarea faţă în faţă.
În domeniul afacerilor, există momente când putem comunica numai prin intermediul dispozitivelor electronice. În firma de avocatură în care lucrează „pilotul“, mulţi caută intens modalităţi de a se eschiva de la conversaţia faţă în faţă. Tinerii angajaţi sunt sinceri în ceea ce priveşte dorinţa de a se sustrage chiar şi unui apel telefonic „în timp real“. Asociatul principal spune că faptul că ne ferim de conversaţie reprezintă un
„comportament contagios“, care traversează rapid generaţii întregi. Iniţial, un avocat mai în vârstă mi-a spus că nu îi place să-şi întrerupă colegii atunci când „căsuţa de e-mail îi ţine ocupaţi“, dar apoi şi-a rectificat spusele: „De fapt, eu sunt cel ocupat; nu am chef să vorbesc cu lumea acum. E mai simplu să iau legătura cu toţi colegii prin intermediul telefonului“. Şi el a ajuns „pilot“. Izolarea în carlingă nu îi afectează doar pe tineri.
