În 2011, când am publicat Alone Together, o carte care critică faptul că nu suntem atenţi unii cu alţii în ciuda unei vieţi atât de conectate, eram conştientă că descriu nişte probleme de care majoritatea oamenilor nu voiau să ştie. Societatea noastră a fost vrăjită de tehnologie. Ne-am temut, precum tinerii îndrăgostiţi, că prea multă vorbărie ar distruge romantismul. Acum însă, după doar câţiva ani, atmosfera s-a schimbat. Suntem pregătiţi să
vorbim din nou. Când avem dispozitivele mobile cu noi, ne înstrăinăm de copiii noştri, de partenerii de viaţă şi de colegii de muncă. Suntem pregătiţi să ne lăsăm cuprinşi de entuziasm la simplul gând că „cu cât suntem mai conectaţi, cu atât mai bine“.
De-abia acum începem să realizăm în ce fel suntem constrânşi de mijloacele de comunicare în masă. Am aflat că atingem un fel de extaz neurochimic atunci când suntem conectaţi online. Ne dăm seama că tânjim după senzaţia de „conectivitate continuă“, care ne împiedică să dăm tot ce avem mai bun în noi. De aceea, ne îngăduim să fim într-o oarecare măsură
dezvrăjiţi de realizările tehnologiei.
Admitem că avem nevoie de lucruri cărora reţelele de socializare le stau în cale. Lucrarea mea anterioară descrie o situaţie în continuă schimbare; cartea aceasta reprezintă un îndemn la acţiune. E timpul să îndreptăm lucrurile. Avem tot ce ne trebuie pentru a începe. Ne avem unii pe alţii.
1. Holbrooke este un nume fictiv. În această carte, autoarea ascunde identitatea tuturor indivizilor pe care îi citează şi a tuturor instituţiilor pe care le-a vizitat, de la şcoli şi universităţi până la
companii. Foloseşte nume reale doar atunci când extrage informaţii din documente publice sau când citează cuvinte rostite la întruniri publice.
2. Trad. Panait Muşoiu (n. red.).
3. Pâinea de Şabat: pâine evreiască tradiţională, făcută special pentru a comemora povestea călătoriei prin deşert timp de patruzeci de ani, precum şi mana care a căzut din ceruri înainte de fiecare Şabat şi care a ţinut poporul iudaic în viaţă (n. tr.).
Fuga de conversaţie
„Părerea mea – şi cred că acest lucru va fi dezbătut
îndelung – este că oamenii sunt foarte vorbăreţi, iar faptul că într-un timp scurt vorbim cu mai mulţi oameni simultan reprezintă un lucru cel puţin
pozitiv . “ —Eric Schmidt, preşedinte executiv Google1
Nu cumva conversaţia reală înglobează toate
postările de pe Twitter şi toate conexiunile din mediul online? —Stephen Colbert, actor şi
comediant2
În ziua de azi, ne dorim să petrecem timp unii cu alţii, dar vrem să fim conectaţi şi cu realităţile spre care tânjim, pentru că bunul nostru cel mai de preţ este să putem deţine controlul asupra lucrurilor spre care ne orientăm atenţia. Ne-am schimbat obiceiurile pentru a ne putea adapta noilor priorităţi. Când ieşim în oraş la o cină cu prietenii, nu putem presupune că
aceştia sunt pe deplin atenţi la noi. Cameron, un student în anul al treilea la o facultate din New Hampshire, mi-a povestit despre cum se comportă la cină prietenii săi: „Mă enervează că toţi stau cu telefonul lângă ei când mănâncă şi îl verifică încontinuu“. Cu o seară în urmă, în timpul cinei, Cameron îi dăduse mesaj unui prieten care stătea chiar lângă el doar ca să-i atragă atenţia: „Ce mai zici, frate?“
Nemulţumirea lui Cameron este des întâlnită, căci aceasta e realitatea: atunci când merg să mănânce în oraş, studenţii îşi doresc ca prietenii să-i însoţească la masă, dar, în acelaşi timp, ar vrea să fie liberi să folosească
telefonul după bunul plac. Pentru a le putea face pe amândouă în paralel, aceştia respectă aşa-zisa „regulă a celor trei“: când sunt cu mai mulţi oameni la cină, pot folosi telefonul doar dacă sunt la masă cel puţin trei
persoane care îşi vorbesc direct. În felul acesta, conversaţia continuă, dar cu oameni diferiţi, care fac contact vizual în momente diferite.
M-am întâlnit la un moment dat cu Cameron şi cu şapte dintre prietenii săi. O tânără din grup pe nume Eleanor a descris regula celor trei ca pe o strategie de scanare continuă:
Să zicem că suntem şapte oameni la cină şi toţi avem telefonul la noi.
Trebuie să ne asigurăm că cel puţin doi dintre noi nu deschid telefonul şi nu se uită în jos să verifice câte ceva: de exemplu, să caute pe Google ora de difuzare a vreunui film sau să stea pe Facebook. Practic, e nevoie de doi sau trei oameni pentru ca regula să fie valabilă. Eu îi voi ţine de vorbă pe doi-trei dintre ei, astfel încât ceilalţi să poată da mesaje sau să
facă orice altceva vor ei. Aşa îmi arăt eu amabilitatea. Aş zice că
discuţiile, ei bine, sunt destul de fragmentate. Totul vine şi pleacă. Mda, trebuie să spunem „Stai, cum?“, astfel încât cineva să ne pună la curent când rămânem pe dinafară.
Efectul regulii celor trei este previzibil. După cum spune Eleanor, conversaţia este fragmentată, iar toată lumea poartă discuţii mărunte.
Până şi un telefon dat pe silenţios ne poate bruia
Atunci când telefonul e în preajmă, conversaţia măruntă devine regula universală. O prietenă de-ale lui Eleanor mi-a explicat că, dacă cineva deschide telefonul în timp ce la cină se discută lucruri serioase, e semn că
trebuie să „încetinim ritmul“. Tot ea atrage atenţia asupra faptului că regula celor trei este o dovadă de politeţe chiar şi atunci când nu suntem la masă.
Dacă stăm „cu nasul“ în telefon, „tot banalităţi vom discuta şi după cină“.
Când m-am gândit pentru prima dată la cercetarea pe care aveam s-o fac pentru cartea aceasta, am vrut să mă concentrez asupra comportamentului oamenilor când trimit SMS-uri sau mesaje. De ce sunt mesajele atât de captivante şi speciale? Încă de la începutul studiului meu, atunci când m-am întâlnit cu studenţii din New Hampshire, aceştia au răspuns la tema mea de gândire printr-o altă temă de gândire, una mult mai importantă pentru ei.
Cameron mi-a spus: „Problema se pune aşa: oamenii vorbesc foarte puţin –
nu prin mesaje, ci cu persoanele din jur!“ Spunea asta în timp ce câţiva din grupul nostru de opt persoane stăteau deja cu nasul în telefon. Unii încercau să nu o facă, dar era un chin pentru ei.
Cameron a conchis: „Nu e o problemă că ne dăm mesaje. E o problemă
că ne dăm mesaje atunci când suntem împreună, pentru că asta ne afectează
conversaţiile“.
Intuiţia lui nu dăduse greş. Faptul că telefoanele ne afectează
conversaţiile faţă în faţă reprezintă o problemă reală. Studiile3 arată că
simpla prezenţă a unui telefon pe masă (chiar şi a unui telefon închis) poate influenţa subiectele de discuţie. Atunci când simţim că urmează să fim întrerupţi, tindem să purtăm discuţii mărunte, pe subiecte mai puţin controversate, cu mici consecinţe. Purtând conversaţii în timp ce folosim telefonul, riscăm să întrerupem conexiunea empatică. Dacă doi oameni stau de vorbă, iar pe un birou de lângă ei se află un telefon, aceştia se vor simţi mai puţin conectaţi unul cu celălalt4 decât dacă nu ar fi nici un telefon în preajmă. Până şi un telefon dat pe silenţios ne poate bruia.
