„Nu voi vorbi cu tine până când nu îţi va trece supărarea; caută-mă când vrei să ne împăcăm“. Atunci când mă cert cu iubitul meu şi disputa se încheie cu mesajul „Îmi pare rău“, este clar că problema nu s-a rezolvat, iar conflictul va izbucni din nou.
Mesajul „Îmi pare rău“ indică o ocazie ratată. Putem profita de fiecare oportunitate care ni se oferă. Părinţii le-ar putea cere insistent copiilor lor să-şi ceară scuze personal. O mămică mi-a povestit cum fiul ei în vârstă de 13 ani stătea mereu cu telefonul în mână şi obişnuia să anuleze activităţile cu familia prin e-mailuri sau SMS-uri. Ea a schimbat regulile însă. Acum, băiatul trebuie să sune ca să-şi anuleze planurile – de exemplu, cina cu bunicii.
Apelurile telefonice în timp real l-au învăţat că acţiunile sale îi afectează
pe ceilalţi. Mama lui mi-a mărturisit: „Bunica îi spune că a pregătit carnea de pui şi că a băgat-o deja în cuptor. Bunicul îi spune că a cumpărat deja siropul pentru îngheţată“. Pe scurt, poate auzi că este aşteptat şi că i s-ar simţi lipsa. Femeia a mai adăugat că, de când a pus în aplicare noile reguli, rareori s-a întâmplat ca băiatul să mai anuleze vreo întâlnire.
Scuzele faţă în faţă sunt la fel de importante şi în mediul afacerilor. Mai mulţi manageri mi-au spus că una dintre marile lor responsabilităţi este să-i înveţe pe angajaţi cum să îşi ceară scuze personal. Un director executiv mi-a povestit că ţipă frustrat chiar şi la angajaţii vechi: „Cere-i scuze! Faţă în faţă! Ai greşit. Spune-i că îţi pare rău“. Un altul consideră că, dacă cei din domeniul afacerilor nu sunt capabili să-şi ceară scuze personal, este „ca şi cum aceştia ar conduce o maşină, dar nu ştiu să meargă în marşarier“.
Practic, asta înseamnă că nu ştiu să conducă deloc. Tot el crede că mulţi dintre cei care lucrează în domeniul său au nevoie de lecţii de condus.
„Nu aş face asta niciodată faţă în faţă.
E ceva mult prea sensibil.“
Atunci când facem tranziţia de la conversaţie la conexiune, ne păcălim singuri. Mă îngrijorează faptul că, odată cu trecerea timpului, nu ne va mai păsa – sau poate chiar mai rău, vom uita – că există o diferenţă între cele două. Gretchen, studentă în anul al doilea, nu observa această diferenţă.
Stătea în biroul meu şi îmi spunea că îi este greu să se concentreze asupra cursurilor. Avea probleme cu una dintre colegele de cameră. Flirtase cu fostul iubit al acesteia. Totul părea inofensiv la început, dar treptat lucrurile au degenerat. Acum, fostul iubit al colegei sale de cameră se folosea de Gretchen ca să-i facă rău. În timp ce vorbeam cu ea, atenţia îi era distrasă.
Mai mult, avea numai note mici. Am întrebat-o dacă ar vrea să discute cu cineva din centrul de consiliere. Mi-a spus că nu, trebuia doar să repare lucrurile dintre ea şi colega de cameră. Gretchen era de părere că tot ceea ce avea nevoie să audă colega ei de cameră erau nişte scuze şi „purul adevăr“:
„Asta mă va ajuta să îmi recapăt concentrarea“.
Am întrebat-o pe Gretchen dacă se simte în stare să meargă acasă; era aproape ora cinei, iar colega ei de cameră era cel mai probabil la cămin, la cel mult zece minute de mers de biroul meu. Gretchen părea derutată, ca şi cum întrebarea mea nu avea nici un sens: „O să vorbesc cu ea pe Google Chat. Nu aş face asta niciodată faţă în faţă. E ceva mult prea sensibil“.
Am fost luată prin surprindere când Stephen Colbert – în pielea
„personajului“ său, un lăudăros prezentator de talk-show cu orientare
politică de dreapta – mi-a pus o întrebare profundă în timpul apariţiei mele în emisiunea sa: „Nu cumva conversaţia reală înglobează toate postările de pe Twitter şi toate conexiunile din mediul online?“ Am răspuns că nu.
Conversaţia reală nu înglobează conexiunile din mediul online.
Conexiunile din mediul online ar putea fi eficiente atunci când vrem să
obţinem informaţii delicate sau să spunem „mă gândeam la tine“ şi chiar „te iubesc“. Nu sunt însă la fel de eficiente nici când trebuie să ne cerem scuze, nici când trebuie să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă. În aceste situaţii, trebuie să ne ascultăm şi să ne răspundem în timp real. Aceste interacţiuni ne ajută să ne arătăm temperamentul şi personalitatea. De asemenea, contribuie la consolidarea încrederii reciproce.
Conversaţia faţă în faţă se desfăşoară lent. Ne învaţă să avem răbdare şi să fim atenţi la tonul şi nuanţele vocii. Atunci când comunicăm prin intermediul dispozitivelor digitale, ne formăm diverse obiceiuri. Pe măsură
ce creştem volumul şi viteza conexiunilor din mediul online, ne dorim răspunsuri imediate. Pentru a le obţine, punem întrebări mai uşoare.
Simplificăm comunicarea – chiar şi atunci când abordăm probleme importante – şi ne obişnuim să fim întrerupţi constant.
Ce întreruperi? „Aşa e viaţa mea.“
Într-o seară răcoroasă de iunie, am luat interviuri unui grup de douăzeci şi cinci de tineri, cu vârstele cuprinse între 18 şi 24 de ani, care se aflau în Boston cu ocazia unei şcoli de vară. Pe parcursul celor două ore petrecute împreună, mi-au spus că, dacă vreau cu adevărat să ştiu cum comunică între ei, ar trebui să intru în grupul lor de WhatsApp, o aplicaţie disponibilă pe telefonul mobil. M-au invitat în grup, le-am acceptat invitaţia, iar discuţiile au continuat. Acum eram împreună atât în sală, cât şi în mediul online.
Totul a devenit însă diferit. Tinerii erau în permanenţă „cu gândul în altă
parte“ sau pur şi simplu îşi vedeau de treaba lor. Având în vedere că toţi aveau aplicaţia, făceau rapid tranziţia de la convorbirea faţă în faţă la conversaţia de pe WhatsApp. Cel puţin jumătate din discuţiile de pe telefon constau în imagini – desene umoristice, poze şi videoclipuri – dintre care multe făceau referire la convorbirea pe viu. În opinia studenţilor, imaginile
îi uneau la fel cum o face un mesaj sau o discuţie.
În cameră se vorbea acum despre cât de greu este să stai departe de familie şi de prietenii din liceu în timpul facultăţii. Totuşi, discuţia nu avea şanse să avanseze deoarece se desfăşura în paralel cu chatul online şi cu selectarea imaginilor.
Cu toate acestea, vedeam cât de fericiţi erau studenţii. Le plăcea să facă
trecerea de la conversaţie la mesaje şi imagini; le plăcea fluxul continuu de informaţii; le plăcea să aibă întotdeauna alternative. Mi-au împărtăşit că cea mai mare temere a lor este plictiseala. Dacă îşi pierdeau chiar şi pentru o clipă interesul faţă de convorbire, studenţii intrau în camera de chat. Dacă
imaginile nu li se păreau convingătoare, căutau altele. Partajarea de imagini de pe internet reprezintă un mod aparte prin care ne implicăm activ. Nu apelăm la propria experienţă de viaţă, ci la surse externe. Ne exprimăm ideile, dar păstrăm şi o anumită distanţă socială.
Când fiica mea avea doar trei anişori, îmi amintesc că i-am spus:
„Deschide gura şi vorbeşte“. M-a uimit asocierea de idei pe care am făcut-o. Am apreciat relevanţa (şi hazul!) imaginilor împărtăşite de studenţi, dar cred că ele reprezintă totodată o modalitate prin care tinerii se sustrag de la conversaţie, imediat ce discuţia de grup devine solicitantă. Atunci când lucrurile se complică, le este mai uşor să trimită poze decât să dea răspunsuri complexe. Mi-a trecut prin cap un alt clişeu caracteristic creşterii copiilor. Bunica îmi spunea: „Uită-te la mine când vorbeşti“. Îi învăţăm pe copii să le acorde atenţie deplină celor din jur, pentru că sperăm să le producem emoţii intense ocupându-ne mai întâi de conduita lor. Aici mă
refer la ataşament şi la conexiunea empatică. În loc să îi educăm pe cei mici să ne vorbească şi să ne privească, asociem automat cuvintele cu sentimentele. Contactul vizual reprezintă însă cea mai eficientă cale către conexiunea umană.17
Studenţii care m-au invitat pe WhatsApp îmi spuseseră că îi voi înţelege cu adevărat dacă voi descărca aplicaţia. Cu toate acestea, imediat după ce am intrat în grupul lor de WhatsApp, majoritatea stăteau deja aplecaţi, cu ochii în telefon.
În acea seară de iunie, cu o multitudine de discuţii, mesaje şi imagini, studenţii reveneau cu insistenţă la ideea potrivit căreia comunicarea din
lumea digitală este extrem de apreciată datorită „riscurilor minime“ pe care le prezintă. Aceştia au argumentat prin faptul că în mediul online pot modifica mesajele înainte de a le trimite. Dacă au de trimis un mesaj important unui potenţial angajator sau partener romantic, adeseori îşi roagă
prietenii să-l citească înainte, ca să fie siguri că au scris „cum trebuie“.
Acestea sunt beneficiile mediului virtual. În timp real însă, discuţiile pot lua o turnură neaşteptată, iar oamenii nu urmăresc în permanenţă să facă
lucrurile „cum trebuie“. Ajung chiar să fie surprinşi de ceea ce spun.
