12. Studiile sugerează că discuţiile mărunte nu constituie un simplu act de bunăvoinţă faţă de ceilalţi, ci îi şi fac pe oameni mai fericiţi. Nicholas Epley, Juliana Schroeder, „Mistakenly Seeking Solitude“, Journal of Experimental Psychology: General, publicare online în avans (2014), http://dx.doi.org/10.1037/a0037323.
13. Pentru o descriere a sistemului, vezi Morris şi Picard, „Crowdsourcing Collective Emotional Intelligence“.
14. Limita de trei propoziţii constituie un bun exemplu al modului în care reducem conversaţia din cauza limitărilor tehnologiei, iar apoi redefinim conversaţia cu dimensiuni reduse în termeni pozitivi. Autorii programului
de psihoterapie computerizată explică: „Limitând dimensiunea mesajului la trei propoziţii, îi ajutăm pe utilizatori să îşi clasifice factorii stresori. În plus, mesajele mai scurte sunt mai uşor de citit şi, prin urmare, sunt mai uşor de parcurs pentru angajaţii care operează în mediul online“. Ibid.
15. Acest lucru se întâmplă în contextul în care tot mai puţini oameni apelează la terapia prin dialog şi tot mai puţini profesionişti o propun, dar şi în contextul în care aşteptările sociale privind serviciile pe care ni le poate oferi un terapeut s-au schimbat. Înainte, ne aşteptam ca terapeuţii să vrea să afle mai multe despre noi. Acum se pare că ne mulţumim cu un tratament medicamentos dacă acesta ne face să ne simţim mai bine, iar consultaţiile se fac adesea prin telefon sau Skype. Desigur, toate acestea au rostul lor: uneori sunt utile, dar cel mai adesea sunt necesare. Vezi Gardiner Harris, „Talk Doesn’t Pay, So Psychiatry Turns Instead to Drug Therapy“, New York Times, 5 martie 2011, http://www.nytimes.com/
2011/03/06/health/policy/06doctors.html?ref=health. Steven C. Marcus, cercetător în cadrul Universităţii din Pennsylvania, a documentat declinul psihoterapiei pe parcursul ultimilor ani. Vezi, de exemplu, Steven C.
Marcus, Mark Olfson, „National Trends in the Treatment for Depression from 1998 to 2007“, Archives of General Psychology 67, nr. 12 (2010), pp. 1265–1273, doi:10.1001/archgenpsychiatry.2010.151. Vezi şi Mark Olfson, Steven C. Marcus, „National Trends in Outpatient Psychotherapy“, American Journal of Psychiatry 167, nr. 12 (2010). pp.
1456–1463, doi:10.1176/appi.ajp.2010.10040570.
Totuşi, în entuziasmul nostru faţă de inovaţie, comoditatea devine obişnuinţă. Suntem prea dornici să dăm uitării importanţa interacţiunii faţă în faţă. Gillian Isaacs Russell, o psihanalistă instruită în Marea Britanie, care în prezent activează în Statele Unite, a adoptat terapia psihanalitică mediată de calculator, desfăşurându-şi activitatea la distanţă
cu pacienţi din China, Regatul Unit şi America Centrală. Aceasta povesteşte următoarea experienţă profesională: „Am ţinut legătura timp de mai bine de trei ani cu un mic grup de colegi practicieni care făceau tratamente în China. Iniţial, ne-am adunat pentru a explora spaţiul intercultural, dar am constatat treptat că eram mai degrabă preocupaţi de limitările mediului în sine“. Studiul ei constituie un argument puternic în
favoarea interacţiunii fizice şi un contraargument pentru cei care susţin că
în practica psihanalitică există o corespondenţă între lucrurile care pot fi realizate faţă în faţă şi cele care pot fi realizate prin intermediul internetului. Gillian Isaacs Russell, Screen Relations: The Limits of Computer-Mediated Psychoanalysis, Karnac Books, Londra, 2015.
Printre lucrurile care nu pot fi reproduse online se numără experienţele corporale care fac parte din procesul terapeutic. Când venim la şedinţa de terapie, venim cu toată fiinţa noastră. La fel şi terapeuţii. Terapeuţii explică faptul că, atunci când ascultă un pacient, ei pot resimţi fizic cuvintele acestuia. Se poate simţi somnoros, poate avea dureri de cap, dureri de spate, îi poate fi greaţă. Această experienţă corporală face parte din fenomenul contratransferului, o reacţie care demonstrează în mod repetat legătura dintre trup şi minte. În psihoterapia analitică, terapeutul consideră că misiunea sa este de a repune aceste senzaţii fizice în cuvinte
– interpretare sau intervenţie care sperăm să reformuleze ceea ce se întâmplă într-un mod care să îi fie de ajutor pacientului. În această
privinţă, vezi Patrick Miller, Driving Soma: A Transformational Process in the Analytic Encounter, Karnac Books, Londra, 2014.
16. Kevin Kelly, „Better than Human: Why Robots Will – and Must – Take Our Jobs“, Wired, 24 decembrie 2012, http://www.wired.com/2012/12/ff-robots-will-take-our-jobs/all.
17. Informaticianul David Levy susţine că roboţilor ar trebui să li se dea chiar şansa de a se căsători cu noi. Love and Sex with Robots: The Evolution of Human-Robot Relationships, HarperCollins, New York, 2007. Cartea Love and Sex este una dintre preferatele mele în ceea ce priveşte ascensiunea literaturii soluţiilor cotidiene, întrucât îi este dedicată lui Anthony, un hacker care a fost subiectul unuia dintre studiile de caz din cartea mea publicată în 1984, The Second Self: Computers and the Human Spirit, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2005
[1984]. Levy s-a gândit că lui Anthony, solitar de fel şi oarecum retras, i-ar putea surâde o iubită-robot, având în vedere că avea dificultăţi la capitolul iubire. Citindu-i povestea, am dedus că Anthony tânjea după o relaţie. Era vorba de un univers în care nu se simţea în largul lui, dar în care îşi dorea să pătrundă. Din punctul meu de vedere, Levy nu a înţeles
nimic în graba sa de a-i rezolva lui Anthony „problema“ prin intermediul unui robot. În loc de valorificarea potenţialului uman, Levy sugera înlocuirea omului cu un mecanism.
După părerea mea, cartea lui David Levy, Love and Sex, vine în completarea articolului lui Kevin Kelly din revista Wired. În opinia lui Levy, o iubită-robot nu l-ar fi degradat pe Anthony. Conform articolului lui Kelly, dacă Anthony ar fi acceptat un robot care să aibă acest rol, atunci, prin definiţie, este vorba despre un rol pe care nu numai oamenii sunt destinaţi să-l aibă.
18. Alan Turing, „Computing Machinery and Intelligence“, Mind 59
(1950), pp. 433–460.
19. Pentru că mi-au împărtăşit cu atâta generozitate informaţii legate de munca, roboţii şi ideile lor, aş vrea să adresez mulţumiri speciale colegilor mei Lijin Aryananda, Rodney Brooks, Cynthia Breazeal, Aaron Edsinger, Cory Kidd şi Brian Scasellati.
20. Există controverse cu privire la avantajele economice ale înlocuirii oamenilor cu roboţi în cazul locurilor de muncă din sectorul serviciilor.
Vezi Zeynep Tufecki, „Failing the Third Machine Age“, The Message, Medium, 2014, https://medium.com/message/failing-the-third-machine-age-1883e647ba74.
21. Vezi, de exemplu, Timothy W. Bickmore, Rosalind W. Picard, „Towards Caring Machines“, în CHI 04 Extended Abstracts on Human Factors and Computer Systems, ACM Press, New York, 2004.
L-am studiat pe Paro, un robot în formă de pui de focă, gândit ca însoţitor pentru persoanele în vârstă. Materialele publicitare prezintă bătrâni şi bătrâne care locuiesc cu Paro, iau micul dejun cu el, se uită la televizor cu el, merg la supermarket cu el şi ies la cină cu el. În interviurile referitoare la viaţa cu Paro, oamenii s-au declarat bucuroşi de compania acestuia, au mărturisit că este mai uşor de îngrijit decât un animal de companie adevărat şi au precizat că se simt liniştiţi să aibă un animal de companie care nu va muri. Vezi www.parorobots.com. Pentru mai multe detalii despre Paro, vezi Sherry Turkle, William Taggart, Cory D. Kidd et al., „Relational Artifacts with Children and Elders: The Complexities of Cybercompanionship“, Connection Science 28, nr. 4 (2006), pp. 347–
361, doi:10.1080/09540090600868912. Vezi şi Cory D. Kidd, William Taggart, Sherry Turkle, „A Sociable Robot to Encourage Social Interaction Among the Elderly“, Proceedings of the 2006 IEEE
International Conference on Robotics and Automation (2006), pp. 3972–
3976.
22. În acest context, am folosit termenul „ca şi cum“ în spiritul studiilor lui Helene Deutsch privind personalitatea de tip ca şi cum. Helene Deutsch,
„Some Forms of Emotional Disturbance and their Relationship to Schizophrenia“, Psychoanalytic Quarterly 11 (1962), pp. 301–321.
23. Pentru mai multe detalii privind cercetările mele legate de obiectele computaţionale, de problema vitalităţii şi de lucrurile care i-au făcut pe oameni să fie „speciali“ în acest context, vezi Turkle, The Second Self.
Mi-am continuat munca de cercetare asupra vitalităţii prin intermediul unei a doua generaţii de obiecte computaţionale: vezi Turkle, Life on the Screen: Identity in the Age of the Internet, Simon & Schuster, New York, 1995. Investigaţia mea, care mai degrabă pune accentul pe raţionamentul copiilor decât pe răspunsurile lor, este inspirată de Jean Piaget, The Child’s Conception of the World, trad. Jean Tomlinson, Andrew Tomlinson, Littlefield, Adams, Totowa, New Jersey, 1960.
24. Vezi Sherry Turkle, Alone Together, pp. 50–52.
25. Încă de la vârste fragede, copiii au nevoie să obţină reacţii de natură
emoţională de pe chipurile celor care îi îngrijesc. Studiile efectuate pe bebeluşi au arătat că, atunci când aceştia observă că mamele îi privesc tăcute, „cu faţa imobilă“, încep să se agite şi fac tot posibilul pentru a recupera contactul cu mama. Apoi, dacă nu reuşesc, devin retraşi şi abătuţi, încep să ţipe şi îşi pierd controlul asupra posturii corpului. O
mamă tăcută nu este doar o mamă cu probleme patologice, ci şi o mamă
care induce aceste patologii. Vezi Edward Tronick, Heidelise Als, Lauren Adamson et al., „The Infant’s Response to Entrapment Between Contradictory Messages in Face-to-Face Interaction“, Journal of the American Academy of Child Psychiatry 17, nr. 1 (1978), pp. 1–113, doi:10.1016/S0002-7138 (09)62273-1. Vezi şi Lauren B. Adamson, Janet E. Frick, „The Still Face: A History of a Shared Experimental Paradigm“, Infancy
4,
