Filozoful Heinrich von Kleist numeşte acest fenomen „producerea treptată a gândurilor în timp ce vorbim“18. Von Kleist aminteşte zicala „pofta vine mâncând“ şi subliniază că, în aceeaşi manieră, „ideile vin vorbind“. În viziunea lui, chiar şi cele mai bune idei pot fi uneori de neînţeles pe măsură
ce prind viaţă; discuţiile riscante şi palpitante sunt sufletul marilor descoperiri. Mai mult, pe Von Kleist nu îl interesează reţelele digitale sau postările de pe reţelele de socializare. Fiorul „discuţiilor riscante“ se naşte din prezenţa interlocutorului şi conexiunea profundă cu acesta.
În timpul serii petrecute împreună pe WhatsApp, discuţiile riscante nu erau nici pe departe interesante pentru studenţi. De altfel, un tânăr din grupul de douăzeci şi cinci chiar a spus că unul dintre aspectele pozitive ale diseminării imaginilor este că discuţiile devin şi mai puţin riscante decât dacă trimitem mesaje editate. Asemeni mesajelor, şi imaginile pot fi modificate. Pot fi decupate şi trecute prin filtrul perfecţiunii. Cu cât le prelucrăm mai mult, cu atât devin mai ambigue şi „lasă loc de interpretări“, a spus studentul. I se pare un lucru bun, pentru că nu putem fi răniţi dacă nu ne exprimăm liber şi deschis gândurile. Dar dacă nu ne exprimăm gândurile, înseamnă că nu ne punem ideile la încercare şi nici nu ne manifestăm sentimentele. Atunci când ne exprimăm şi ne susţinem gândurile, învăţăm să fim direcţi. Această capacitate ne ajută atât în dragoste, cât şi în politică.19
Odată ce grupul din Boston a început să vorbească în paralel atât în sală, cât şi pe WhatsApp, comunicarea era întreruptă constant. Telefonul întrerupea conversaţia, iar conversaţia întrerupea telefonul. I-am întrebat pe toţi ce părere au cu privire la acele întreruperi, dar întrebarea mea nu părea să aibă vreun sens pentru ei. Grupul nu percepea intervenţiile de pe
WhatsApp drept întreruperi. Cu toată agitaţia creată, un tânăr chiar a mărturisit: „Aşa e viaţa mea“.
În noua cultură a comunicării20, întreruperile nu tulbură conversaţia, ci creează noi conexiuni. Adolescenţii şi tinerii îmi spun, mai în glumă, mai în serios, că cea mai frecventă expresie auzită când iau cina cu prietenii lor este: „Stai, ce?“ Toţi sunt în permanenţă cu un pas în urmă din cauză că
pierd timp căutând poze şi trimiţând mesaje.
Atunci când oamenii afirmă că sunt „dependenţi“ de telefon nu vor să
spună doar că au nevoie de ceea ce le oferă acesta. Vor să spună şi că nu-şidoresc ceea ce telefonul le permite să evite. Mi se spune mai mereu că
telefonul ne ajută să evităm plictiseala şi anxietatea, dar în realitate ambele ne ajută să descoperim lucruri noi, pline de viaţă şi nemărginite, prin care ne putem depăşi propriile limite. Monotonia şi neliniştea sunt semne că
trebuie să fim mai atenţi la lucruri, nu să le neglijăm.
Nu trăim într-o lume a tăcerii, dar abandonăm discuţiile la scurt timp după ce le iniţiem. Nu avem mai deloc răbdare să purtăm discuţii care presupun o atenţie sporită din partea noastră. Atunci când ajungem într-un punct critic al conversaţiei sau când se aşterne liniştea, decidem să ne îndreptăm atenţia spre altceva pentru a evita provocările vieţii şi latura ei anostă.
Aspectele monotone ale vieţii
O studentă în anul al patrulea stătea în patul din camera ei de cămin împreună cu un băiat. La un moment dat, băiatul s-a dus la baie, iar tânăra şi-a luat telefonul şi a intrat pe Tinder, o aplicaţie unde putea vedea ce bărbaţi din zonă erau interesaţi să iasă la o întâlnire (sau mai mult). Mi-a mărturisit: „Habar n-am de ce am făcut-o – îmi place mult tipul ăsta…
Vreau să fiu cu el, dar nu m-am putut abţine. Nu se întâmpla nimic nou pe Facebook sau pe e-mail“. În timp ce stătea în pat şi aştepta ca iubitul ei să
se întoarcă de la baie, descoperise una dintre părţile monotone ale vieţii.
Când le spun această poveste celor cu vârste sub treizeci de ani, aceştia ridică de obicei din umeri nepăsători. Cam aşa stau lucrurile. Nu avem nevoie de momente plictisitoare. Vrem să ştim în permanenţă cine ne caută
sau cine stă la dispoziţia noastră. Mai mult, şi persoanele cu vârstă mai mare au ajuns să-şi dorească un flux constant de stimuli şi să spere că vor putea elimina „părţile monotone“ ale vieţii.
Un tată în vârstă de 34 de ani mi-a spus că se simte vinovat din cauză că
se plictiseşte atunci când îi face băiţă fiicei sale în vârstă de doar doi ani. Cu numai câteva seri în urmă, în loc să aştepte răbdător lângă ea, să-i vorbească
şi să-i cânte, aşa cum făcuse cu ceilalţi copii ai săi, a început să-şi verifice mesajele pe telefon. Mi-a mărturisit că nu era prima dată când proceda aşa:
„Ştiu că nu ar trebui să fac asta, dar tot o fac. Ar trebui să mă relaxez împreună cu fetiţa mea în timpul băiţei de seară, dar nu pot s-o fac. Îmi deschid şi-mi închid telefonul încontinuu. Mă plictisesc teribil pauzele din timpul băiţei“.
Într-un cu totul alt context, senatorul John McCain aştepta nerăbdător pe treptele Senatului, în timpul unei audieri privind o intervenţie în Siria.
Pentru a-i trece starea de nelinişte, a început să se joace poker pe iPhone.
După ce a apărut în presă o fotografie în care putea fi văzut jucându-se, McCain a postat pe Twitter o glumă cu privire la faptul că fusese prins pe picior greşit: „Scandalos! Am fost surprins jucându-mă pe iPhone în timpul unei audieri în Senat ce dura de mai bine de trei ore. Partea cea mai proastă
este că am pierdut!“.21
A devenit ceva obişnuit să ne refugiem în activităţi precum jocurile video atunci când ne plictisim. Totuşi, dacă până şi unui senator i se pare normal să fie cu mintea „în altă parte“ în timpul unei audieri privind criza din Siria, cu siguranţă ne este din ce în ce mai greu să acordăm cuiva întreaga noastră
atenţie, indiferent de situaţie – fie la ore sau în timpul unei şedinţe. Acest lucru este regretabil, deoarece studiile22 au demonstrat că performanţa tuturor celor care se uită la un ecran deschis este diminuată – de la posesorul telefonului până la toţi cei care stau în preajma lui.
Ar trebui să reanalizăm importanţa momentelor de monotonie de care fugim. Reciprocitatea în muncă, dragoste şi prietenie depinde de ascultarea lucrurilor care nouă ne pot părea plictisitoare, dar care sunt de interes pentru alţii. „Pauzele“ în vorbire ar putea masca potenţialele beneficii. Dacă la un moment dat conversaţia stagnează, nu putem şti când se vor redresa lucrurile decât dacă vom continua să vorbim. Oamenii au nevoie de timp ca
să vină cu idei noi.
În general vorbind, plictiseala se află în strânsă legătură cu inovaţia şi creativitatea.23 După cum am mai spus, este un prilej bun pentru învăţare, asemenea anxietăţii. Rămânând curioşi, putem profita de monotonie pentru a lua o pauză ca să stabilim noi conexiuni sau, aşa cum ar fi spus von Kleist, pentru a interacţiona şi a exprima gânduri ce se nasc numai în apropierea anumitor persoane.
Am ajuns să ne alungăm visurile, nu ştim să mai relaţionăm. Ne simţim confortabil făcând mai multe lucruri deodată pe dispozitivele digitale.
Creierul tânjeşte după informaţii noi24 – informaţii proaspete, antrenante şi de interes social. Înainte ca tehnologia să ne permită să fim omniprezenţi, petreceam o mare parte din timp vorbind cu alte persoane pentru a ne satisface nevoia de stimulare cerebrală. Acum însă, prin intermediul dispozitivelor electronice, creierul are la dispoziţie o varietate de activităţi mai puţin solicitante, captivante şi nesfârşite.
Prin urmare, evităm să încetinim ritmul din cauză că nu ne place să
aşteptăm, să-i ascultăm pe alţii sau să analizăm ceea ce ne înconjoară.
Evităm ritmul conversaţiei umane. De aceea ni se par dificile conversaţiile naturale, cu ajutorul cărora aflăm lucruri din mers. Cu toate că nu am renunţat definitiv la comunicare, preferăm, adeseori în mod inconştient, să
nu participăm la discuţii care antrenează întreaga noastră atenţie. De fiecare dată când ne aflăm în compania cuiva şi preferăm în schimb să ne verificăm telefonul, ne alegem cu impulsuri senzoriale şi reacţii neurochimice, dar pierdem din vedere vorbele, intenţiile şi emoţiile prietenilor, profesorilor, părinţilor, iubiţilor sau colegilor noştri de muncă.
Depăşim emoţiile mai uşor cu ajutorul tehnologiei?
Clifford Nass, un psiholog specializat în psihoterapia cognitiv-comportamentală şi profesor de comunicare interpersonală la Universitatea Stanford, a locuit la un moment dat, în calitate de terapeut şi consilier academic, într-un cămin studenţesc. Nass descrie modul în care a încercat să se apropie de una dintre studentele din anul întâi povestindu-i acesteia despre propriile lui experienţe afective din timpul liceului, despre succese şi
eşecuri. Tânăra i-a răspuns că ea şi prietenii săi nu îşi fac astfel de griji.
