– să-i spunem „mătuşa anostă“ – începe să povestească un episod teribil de plictisitor despre cum a încercat ea să cumpere un pui de la piaţă. În momentul următor, o adolescentă de la masă îşi scoate telefonul şi, în mod previzibil, intră pe Facebook. Apoi, peisajul se umple de postări din fluxul ei de ştiri: cineva cântă la tobe, altcineva face balet, iar alţii se bat cu bulgări. Adolescenta deja nu mai este prezentă la cină. Este cu mintea în altă parte.
Odinioară, ne învăţam copiii să ignore telefonul dacă îl auzeau sunând în timpul cinei. Ne enervam atunci când comercianţii ne sunau şi ne deranjau la masă. Acum, Facebook a ajuns să ne dea de înţeles că n-ar fi chiar atât de rău dacă am întrerupe noi înşine cina.49
Mai există şi cel de-al treilea scaun, dedicat conversaţiilor de ordin social. Aici voi da exemple din câmpul muncii. Mă refer atât la propriul meu mediu profesional, sistemul educaţional, cât şi la mediul afacerilor şi cel corporatist. Am observat asemănări izbitoare între educaţie şi afaceri, între dinamica din sălile de clasă şi dinamica de la birou. Din câte am observat, conversaţia nu numai că este benefică în general, dar constituie elementul central al culturii învăţării.50
Ambele domenii de activitate se confruntă cu probleme similare în ceea ce priveşte conversaţia. În sala de clasă, ori la birou, aşteptările culturale privind multifuncţionalitatea compromit conversaţia, iar întreruperile constante reprezintă o ameninţare pentru reuşitele noastre personale. Aşa cum mergem cu prietenii la cine care nu sunt tocmai cine luate împreună, la fel mergem şi la cursuri sau şedinţe care nu sunt tocmai cursuri sau şedinţe.
Toate aceste semi-întâlniri au în comun faptul că nu ezităm să folosim tot felul de dispozitive electronice şi că ne lăsăm gândurile să fugă în toate părţile.
În ultima vreme, comunicarea se confruntă atât la şcoală, cât şi la serviciu cu noi încercări de a folosi tehnologia pentru a-i angrena pe oameni în conversaţie de la distanţă. De exemplu, se doreşte ca „eficienţa“
învăţământului la distanţă prin intermediul cursurilor online să poată fi măsurată.51 Rezultatul este surprinzător: prin intermediul experimentelor online, s-a evidenţiat importanţa discuţiilor faţă în faţă dintre profesori şi elevi. Atunci când profesorii sunt „pe viu“ în faţa clasei, elevilor li se oferă
posibilitatea de a vedea pe cineva în timp ce gândeşte, cu părţile monotone cu tot, profesorul arătând astfel cum se desfăşoară procesul gândirii, cu erorile şi conştientizările aferente. Există tendinţe asemănătoare la locul de muncă: multe dintre companiile care şi-au încurajat angajaţii să lucreze de acasă i-au chemat înapoi la birou pentru ca personalul să colaboreze mai bine şi să fie mai productiv.
Bineînţeles, în cazul mai multor afaceri, munca la distanţă reprezintă
regula de aur pentru reducerea costurilor. L-am intervievat pe Howard Chen, director executiv şi creator al unei reţele sociale în cadrul unei corporaţii multinaţionale. Întrucât s-a decis închiderea birourilor locale, Chen s-a declarat ferm convins de necesitatea unei reţele sociale moderne în compania lui. În birouri se aplică acum un sistem „hotelier“. În caz că
oamenii au nevoie de resursele de la birou, îşi pot aduce laptopul într-o clădire unde li se repartizează camere printr-un sistem automatizat. Odată
ajunşi acolo, îşi conectează computerul la reţea, iar pe ecran le apare un telefon virtual. Aceea e linia telefonică a companiei în ziua respectivă. În felul acesta, angajaţii se află „la muncă“.
Astfel, când Chen merge la birou, nu este înconjurat nici de colegi de serviciu, nici de vreo comunitate. Totuşi, acesta este un motiv în plus pentru el de a se arăta încântat de crearea unei noi reţele sociale. Visul lui este acela de a revigora mediul în care lucrează, deja privat de obiectele şi persoanele cunoscute. În ziua în care ne-am cunoscut, ne-am întâlnit într-un nou spaţiu hotelier. Reacţia sa la acel mediu necunoscut a fost de a elogia
„capacitatea de socializare“ a reţelei create de el. Cu numai câteva apăsări de taste, Chen putea accesa o bază de date internaţională care cuprindea toţi angajaţii şi interesele lor. Spera ca aceasta să fie fundamentul conversaţiilor online şi al unor noi conexiuni. Mi-a spus: „Da, dacă eşti microbist, poţi vorbi cu toţi ceilalţi microbişti din companie. Nu-i aşa că e grozav?“ În schimb, ca o paranteză, a menţionat că, în ultima vreme, se simte destul de trist:
Săptămâna trecută stăteam acolo şi, după ce am terminat ce aveam de făcut, m-am uitat de jur împrejur. Era atâta linişte că puteai auzi acul căzând pe jos. Mi s-a părut crunt, pur şi simplu înfiorător, aşa că mi-am scos iPhone-ul şi am înregistrat liniştea timp de un minut ca să îi arăt şi soţiei. Aşa sună, sau mai bine spus nu sună, locul de muncă.
Depunem atâtea eforturi pentru a ne construi conexiunile online şi avem atâta încredere în ele. Totuşi, trebuie să ne asigurăm că nu ajungem în felul acesta să ne izolăm din cauza dispozitivelor noastre.
Acest aspect este cu atât mai important cu cât, deşi fuga de conversaţie ne afectează ca indivizi, ea ne schimbă şi viaţa din cadrul comunităţii. În
cele ce urmează, voi analiza trei teme privind politica şi politicile sociale în noul scenariu digital.
În primul rând, internetul ne oferă posibilitatea de a ne împărtăşi opiniile cu orice persoană din întreaga lume, dar la fel de bine poate încuraja formarea unor sisteme informaţionale de tip „siloz“, în cadrul cărora nu vorbim cu cei care nu sunt de aceeaşi părere cu noi. Studiile arată că
oamenilor nu le place să publice lucruri pentru ca cei care îi urmăresc să nu fie de acord cu ei: cu toţii ne dorim să fim apreciaţi. Aşadar, tehnologia poate sprijini un partizanat tot mai rigid care îngreunează dialogul şi ne determină să trăim în bule de informaţie ce nu permit accesul opiniilor discordante.
În al doilea rând, atunci când politica se mută în spaţiul online, oamenii încep să vorbească despre măsurile politice ca şi cum ar putea fi întreprinse online. Aceştia sunt atraşi de ideea că schimbările sociale se pot produce prin acordarea unei „aprecieri“ sau prin înscrierea într-un grup. Demersul lent şi laborios al politicii – studii, analize, negocieri, încercarea de a convinge pe cineva că ai dreptate – poate să dispară. Internetul reprezintă
un bun punct de plecare, un loc de întâlnire pentru oameni, însă politica este cea care conferă continuitate conversaţiilor şi relaţiilor dezvoltate în timp.
Am spus anterior că tehnologia ne oferă iluzia unei legături fără a impune cerinţele unei prietenii. Încep să-mi fac griji că ne mai poate da şi iluzia progresului fără să ne impună să acţionăm.
În al treilea rând, mijloacele de comunicare digitală înlesnesc monitorizarea. Corporaţiile care ne furnizează mijloacele de a conversa pe internet (mesaje sau e-mailuri) ne transformă activitatea online în date.
Aceste companii îşi proclamă drepturile asupra datelor culese şi le folosesc de obicei pentru a ne putea vinde mai eficient anumite lucruri. Acum ştim că şi guvernul nostru obţine copii ale conversaţiilor noastre. S-au estompat graniţele dintre comunicarea în privat şi monitorizarea periodică, dintre comunicarea în privat şi împachetarea acesteia sub forma unui produs. Prin urmare, pe lângă întrebarea „Ce rămâne din viaţa personală în lipsa intimităţii?“, mă mai gândesc la o alta: „Cum poate exista democraţie fără
intimitate?“
Al patrulea scaun
Îmi vine în minte un „al patrulea scaun“. Spuneam că, atunci când conversaţia lua amploare, Thoreau îşi ducea oaspeţii în natură. Cred că
acesta este cel de-al patrulea scaun al lui, cel mai filozofic dintre toate. În zilele noastre, faptul că lucrurile au căpătat un caracter filozofic ne determină să ne întrebăm cum ne-am folosit de tehnologie pentru a construi o natură secundară, o realitate artificială. Vreme îndelungată am crezut că
discuţiile importante sunt cele pe care le purtăm cu alţi oameni. În decursul ultimilor ani, această idee a ajuns să fie contestată de diferite programe de calculator care ne fascinează nu prin ingeniozitatea lor, ci prin caracterul lor social. Aici îmi propun să cercetez noi variante de dialoguri, mai intime, cu programe competente „din punct de vedere social“ – o inovaţie care are potenţialul de a schimba însăşi natura umană. Din punctul meu de vedere, conversaţiile aferente celui de-al patrulea scaun nu ar fi avut cum să fie anticipate de Thoreau: suntem tentaţi să vorbim nu numai prin intermediul maşinilor, ci şi cu ele.
Mai întâi am făcut cunoştinţă cu Siri, un asistent digital întotdeauna gata să ne ajute. Acesta a fost însă doar începutul. În timp ce scriu aceste rânduri, mass-media este plină de ştiri despre lansarea primilor „roboţi îngrijitori“, care au rolul de a fi „cei mai buni prieteni însoţitori“, mereu la îndemână, comportându-se ca şi cum ar înţelege ce spunem atunci când schimbă politeţuri prin intermediul magiei sentimentelor simulate.52 Oare am uitat ce reprezintă comunicarea, ce este prietenia? Oare dialogul cu maşinile este o formă de tovărăşie sau izolare?
Pierdem sensul cuvintelor. Cândva, inteligenţa însemna mai mult decât orice inteligenţă artificială actuală. Înainte, inteligenţa presupunea sensibilitate, conştiinţă, discernământ, raţiune, perspicacitate şi ingeniozitate. Cu toate acestea, am ajuns să catalogăm cu uşurinţă maşinile ca fiind inteligente. Afectivitatea este un alt termen care cândva însemna mult mai mult decât ceea ce ne-ar putea oferi vreodată un robot. Cu toate astea, ne-am învăţat să calificăm maşinăriile care redau emoţii sau care ne pot percepe trăirile drept mostre de „calcul afectiv“.53 Aceste noi sensuri devin noua noastră normalitate, aşa că ajungem să le uităm pe celelalte.
Trebuie să luptăm pentru redobândirea limbajului pierdut, a semnificaţiilor uitate şi, poate în timp, a experienţelor lăsate în urmă.
În cadrul uneia dintre conferinţele la care am participat, roboţii erau numiţi „maşinării pline de grijă“. În urma obiecţiilor mele, mi s-a spus că
acel cuvânt este folosit nu pentru că roboţilor le pasă, ci pentru că se vor îngriji de noi. Grija reprezintă un tip de comportament. E o funcţie, nu un sentiment.54 Cei prezenţi la conferinţă păreau nedumeriţi. De ce îmi păsa atât de mult de semantică? Ce e în neregulă cu mine?
Este firesc ca sensul cuvintelor să se schimbe în timp, în funcţie de noile conjuncturi. Inteligenţa şi afectivitatea şi-au schimbat înţelesul pentru a se putea plia pe ceea ce pot face aparatele. Ce se întâmplă însă cu termenii
„îngrijire“, „prieten“, „tovărăşie“ şi „conversaţie“?
Miza este foarte mare în cazul acestor cuvinte. Ele nu sunt compromise încă. Trebuie să ne amintim aceste cuvinte până nu uităm cum se poartă o conversaţie, până nu ajungem să credem că o putem purta cu un robot.
Ne punem singuri în postura de a periclita mai mult decât nişte cuvinte.
Mă refer la faptul că am ajuns într-un „punct de incidenţă robotic“ nu pentru că am construit roboţi care să ne fie tovarăşi, ci pentru că suntem dispuşi să încercăm să le devenim noi tovarăşi. Constat că oamenii sunt din ce în ce mai deschişi la ideea că, în viitorul apropiat, tovărăşia aparatelor le-ar putea fi îndeajuns pentru a face faţă vremurilor. Mi-au spus că, dacă un robot le-ar putea oferi „sentimentul“ că îi înţelege pe deplin, aceasta ar putea fi o dovadă suficientă de înţelegere ori de apropiere.
