efectuăm anumite sarcini (de exemplu, să trimitem mesaje unui prieten sau unui membru al familiei), iar apoi, în loc să ne stimuleze să stăm conectaţi la internet cât mai mult cu putinţă, să ne încurajeze să ne deconectăm?
Interfaţa ar fi concepută pentru a reduce timpul de utilizare a telefonului, iar
activitatea noastră intensă pe telefon ar deveni o acţiune voită“43. Ideea nu este să ne fie imposibil sau greu să ne conectăm, ci să ne antreneze intenţia; nu ar trebui să fie un sistem care te atrage în mod automat. Acelaşi inventator mi-a mai spus: „În loc de un telefon care să ne fascineze, am putea concepe un telefon care să ne permită să ne ocupăm de treburile noastre şi care, pentru binele nostru, să ne elibereze treptat“.
Am putea proiecta noi tehnologii care să apeleze mai mult la intenţia de a le folosi. Am putea amenaja spaţii sacre pentru familie – camera de zi, sufrageria, bucătăria, maşina – unde dispozitivele electronice să fie interzise. Acelaşi lucru l-am putea face şi la locul de muncă – în anumite săli de şedinţe şi de clasă. Ne-am putea gândi la un scenariu de viitor în care organizarea mediului social şi a dispozitivelor noastre să ne încurajeze să
devenim cea mai bună versiune a noastră. În calitate de utilizatori ai mijloacelor de comunicare în masă, obiectivul nostru ar trebui să fie colaborarea cu o industrie interesată, bineînţeles, să îi folosim produsele, dar să ne bucurăm de sănătate fizică şi emoţională.44
„Parcă au înţepenit.
Nu-şi mai doresc să ia parte la alte discuţii.“
Conversaţia presupune dinamism. Derivă din cuvinte care au sensul45 de „a avea grijă unii de alţii“, „a ne baza unii pe alţii“, cuvinte privind raporturile interumane, „conduita noastră în lume sau în societate; comportament sau mod de viaţă“. Pentru a discuta eficient, nu trebuie doar să învăţăm să
vorbim pe rând, ci şi să-i ascultăm pe ceilalţi şi să le înţelegem limbajul corpului, tonul vocii şi pauzele în vorbire. Atunci când ne exprimăm îngrijorările şi ne punem pe tavă experienţele de viaţă, ne aşteptăm de la ceilalţi să facă acelaşi lucru.
Atunci când ne manifestăm neliniştea cu privire la conversaţie, de fapt ne exprimăm neliniştea cu privire la capacitatea noastră de a face toate cele de mai sus. Un tânăr în vârstă de 16 ani i-a povestit mamei lui cum tocmai primise un mesaj de la cel mai bun prieten. Tatăl acestuia murise, aşa că îi transmisese condoleanţe printr-un mesaj. Mama nu şi-a putut înţelege fiul, aşa că l-a întrebat: „Dar de ce nu l-ai sunat?“ În felul acesta, gândise ea, i-ar
mai fi putut alina durerea. Băiatul i-a răspuns: „Nu sunt în măsură să îl deranjez. E prea supărat ca să vorbească la telefon“. Conversaţia i s-a părut inoportună tânărului, cu toate că necesităţile acelui moment impuneau o apropiere mai profundă.
I-am povestit acest episod unei tinere în vârstă de 21 de ani, studentă în anul al patrulea, care a lucrat cu mine acasă zi de zi, timp de câteva luni, arhivându-mi documentele. Mi-a mărturisit că nu m-ar suna dacă ar afla că
am pierdut pe cineva din familie. Ştie că o convorbire telefonică m-ar consola, că ar însemna mai mult pentru mine. Cu toate acestea, este în asentimentul băiatului de 16 ani: „Mi se pare că orice cuvânt rostit perturbă“.
Un elev în clasa a douăsprezecea mi-a vorbit despre planul lui de a se apuca de un program de autoperfecţionare. Avea de gând să îşi „impună“ să
sune persoanele cu care doreşte să vorbească. L-am întrebat de ce. „Ar putea fi“, mi-a răspuns el, „o modalitate prin care să învăţ singur cum se poartă o conversaţie… În loc să-mi petrec viaţa într-o tăcere stânjenitoare.
În momentul de faţă, am senzaţia că discuţiile purtate la telefon mă vor ajuta pe termen lung“.
E o observaţie pătrunzătoare. Tânărul admite că, în ciuda numeroaselor SMS-uri şi mesaje trimise zilnic pe parcursul mai multor ore, încă nu a învăţat cum să asculte şi să răspundă. În cazul unui deces, şi el ar apela la email. În ziua de azi, se ţin cursuri universitare de comunicare. Structura programei include lecţii despre cum să le acordăm atenţie oamenilor atunci când ieşim la întâlnire cu ei, dar şi despre cum să ne exprimăm dezacordul faţă de o concepţie politică. Se ştie că studenţii se simt în largul lor să
întreţină relaţii intime, dar nu şi să vorbească între ei. Îşi cunosc reciproc preferinţele sexuale, dar nu ştiu dacă tatăl partenerului lor este văduv sau dacă sora acestuia este autistă. S-ar putea să nu ştie nici măcar dacă
partenerul lor are fraţi sau surori.46
Angajatorii au ajuns să aprecieze punctele vulnerabile ale noilor generaţii. Unele companii sunt interesate în mod expres de capacitatea de a purta o conversaţie. Vicepreşedintele unei mari companii farmaceutice mi-a dezvăluit strategia sa privind recrutarea noilor angajaţi: „Este foarte simplu.
Discut cu ei“.
Majoritatea candidaţilor sunt pregătiţi doar pentru o singură conversaţie.
La final însă le spun potenţialilor angajaţi că sarcina lor este să pună în ordine tot ceea ce am discutat şi să alcătuiască o listă de subiecte interesante pentru următoarea noastră discuţie… care să aibă loc, cu puţin noroc, a doua sau a treia zi. Toţi rămân încremeniţi de uimire. Parcă au înţepenit. Nu-şi mai doresc să ia parte la alte discuţii. Se aşteaptă la câteva e-mailuri cu observaţii.
Cele trei scaune
În capitolele următoare, mă voi uita la tipurile de conversaţie pe care Thoreau le-a avut în vedere atunci când a descris cele trei scaune din cabana sa. Primul scaun este cel dedicat singurătăţii. Solitudinea nu înseamnă
neapărat singurătate, ci o stare de izolare voită, o regăsire a sinelui.
Capacitatea de a ne descurca singuri ne ajută să stabilim conexiuni autentice, pentru că ştim cine suntem cu adevărat şi îi putem percepe pe ceilalţi aşa cum sunt ei în realitate, nu cum avem noi nevoie să fie. Aşadar, cu toate că solitudinea înlesneşte discuţii mai bogate în conţinut, stilul nostru actual de viaţă ne compromite capacitatea de a ne descurca pe cont propriu.
În ziua de azi, singurătatea este percepută drept o problemă pentru care trebuie să găsim o soluţie, aşa că oamenii încearcă s-o rezolve cu ajutorul tehnologiei. Totuşi, comunicarea digitală este mai degrabă un simptom decât un remediu. Deşi este explicită, nu elimină problema de fond, anume disconfortul de a sta singuri. Nu numai că reprezintă un simptom, dar conexiunea neîntreruptă la internet le schimbă oamenilor percepţia despre sine. Le formează noi caractere. De aceea, am inventat dictonul „distribui, deci exist“. Ne împărtăşim gândurile şi emoţiile pentru a ne simţi împliniţi.
Ne conectăm din dorinţa de a fi încercaţi de sentimente mai intense şi de a ne simţi mai bine în propria piele. În graba noastră de a ne conecta, fugim de singurătate. Cu timpul, capacitatea de a ne descurca singuri şi de a ne relaxa este diminuată. Neştiind cu adevărat cine suntem în intimitate, apelăm la alte persoane care să ne ridice stima de sine. Din această cauză, devine imposibil să îi cunoaştem pe deplin pe cei din jur. Asimilăm pe
bucăţele ceea ce ne împărtăşesc aceştia în funcţie de nevoile noastre; este ca şi cum ne folosim de oameni ca de nişte piese de schimb care ne ridică
stima de sine fragilă.47
Dacă nu eşti obişnuit să cugeţi în singurătate, vei fi mai puţin capabil să-ţi susţii ideile cu încredere şi autoritate. Cooperarea are de suferit. La fel şi inovaţia, care cere o capacitate de distanţare pe care conectarea continuă la internet o reduce.
Solitudinea şi introspecţia ne fac sociabili. Deşi mulţi cred asta despre el, Thoreau nu era singuratic. De altfel, prietenii lui chiar glumeau că Thoreau putea auzi din cabana din pădure când familia Emerson suna clopoţelul pentru cină. Al doilea scaun al lui Thoreau era dedicat conversaţiilor cu prietenii, familia şi partenerul de viaţă.
În ziua de azi, părinţii se plâng că propriii copii nu vorbesc cu ei din cauză că stau numai cu telefonul deschis în timpul mesei; copiii au însă
aceleaşi nemulţumiri faţă de părinţi. La care părinţii răspund că, întrucât sunt copii, nu pot să aibă asemenea nemulţumiri. La masă, copiii îşi deschid telefonul. În mod paradoxal, ne aflăm într-un impas, cu ambele tabere nesatisfăcute.
Am văzut la un moment dat la televizor o reclamă pentru Facebook, reclamă în care o familie numeroasă şi gălăgioasă se aşază la masă.
Perspectiva pozitivă pe care o avem asupra cinei în familie e rezultatul unei combinaţii între mit şi ştiinţă. Pentru copii, cel mai elocvent indicator al succesului la maturitate este conferit de numărul de mese luate în familie.48
Cina din reclama făcută de Facebook arată întocmai ca cinele iubite de toată
lumea.
Firul poveştii este întrerupt tocmai când telespectatorii se obişnuiau cu această imagine a „binelui“ necondiţionat. La masă, o femeie mai în vârstă
