Ironia e cât se poate de clară. Ne orientăm spre inteligenţa artificială
pentru a purta conversaţii exact în clipa în care fugim de conversaţiile dintre noi.
La un nivel mai general, în timpul conversaţiilor specifice celui de-al patrulea scaun ne închipuim că trăim într-un univers inedit, în care roboţii vorbesc între ei pentru a ne face viaţa mai uşoară. Totuşi, ce se va alege de noi în această lume pe care o definim ca fiind lipsită de complicaţii, în care roboţii (fără ca noi să scoatem o vorbă!) vor şti ce ne dorim, uneori chiar înaintea noastră? Vor şti totul despre viaţa noastră din mediul online, deci ne vor cunoaşte şi preferinţele în materie de muzică, artă, politică, haine, cărţi şi mâncare. Vor şti de cine ne place şi unde călătorim.
În acest univers, telefonul inteligent ne sugerează cafeneaua preferată
atunci când plecăm dimineaţa după o cafea, care, bineînţeles, ne aşteaptă
deja la sosire, exact aşa cum ne-o dorim. În spiritul absenţei complicaţiilor, telefonul ne va putea schimba traseul şi călăuzi astfel încât să putem evita o fostă iubită sau să alegem să ne iasă în cale doar anumiţi prieteni. Totuşi, cine zice că este frumoasă o viaţă fără conflicte, o viaţă în care nu-ţi aminteşti de greşelile şi suferinţele trecutului, o viaţă în care eviţi contactul cu oamenii problematici? Oare să fi fost aceeaşi persoană care a spus că
viaţa nu ar trebui să cuprindă momente de plictiseală? În acest caz, dacă
tehnologia ne dă senzaţia că putem controla în totalitate comunicarea, evenimentele neprevăzute ale vieţii pot deveni o problemă. Doar pentru că
tehnologia ne poate ajuta să rezolvăm o „problemă“, nu înseamnă că am avut de-a face neapărat cu o problemă.55
Calea spre progres
Explorez fuga de conversaţie în cultura digitală analizând atât aspectele importante, cât şi micile detalii. Am început cu discuţiile referitoare la singurătate, dragoste, prietenie şi viaţa de familie şi am încheiat cu dorinţa noastră de a conversa cu roboţii. Am vorbit despre situaţia actuală a comunicării în şcoli, universităţi şi corporaţii, observând copiii în timp ce se dezvoltă şi adulţii în timp ce iubesc, învaţă şi lucrează. În fiecare caz, am descris vulnerabilitatea faptului de a ne mulţumi cu o banală conexiune – de ce ne tentează – şi am formulat argumente în favoarea revendicării bogăţiei conversaţiei.
Nu ne va fi uşor să revendicăm conversaţia. Opunem rezistenţă. Uneori pare că vrem să fim smulşi din conversaţiile importante. De aceea am participat la şedinţe în cadrul cărora laptopurile erau deschise, iar telefoanele pornite. Participanţii au recunoscut însă că întreruperile constante afectează munca în grup. Când i-am întrebat de ce continuă cu toţii să îşi aducă dispozitivele la şedinţe, participanţii mi-au răspuns: „În caz de urgenţă“. Am continuat să le adresez întrebări, iar ei au recunoscut că nu este chiar atât de mult vorba de urgenţe: de fapt, se plictisesc sau întrezăresc oportunitatea de a-şi verifica e-mailurile. Au mai fost invocate şi alte
motive: unii se simt atât de constrânşi să fie mai deştepţi decât colegii lor, încât îşi deschid telefonul atunci când simt că nu reuşesc, pretinzând că fac altceva mai „presant“. Uneori, ideea de „urgenţă“ din telefoanele lor reprezintă o strategie pentru a se îndepărta unii de alţii şi de divergenţele dintre ei, amânându-le pentru încă o zi.
Alteori, după cum mi s-a explicat, aceştia urmăresc în mod explicit să
evite caracterul spontan al conversaţiei. Dorinţa de a duce o viaţă editată
transcende generaţii, dar tinerii o consideră un drept din naştere. Un student în clasa a XII-a nu mergea la orele de consultaţii cu profesorii săi, ci discuta cu ei doar prin e-mail. Îi era teamă că, dacă i-ar vedea faţă în faţă, ar putea face „greşeli“. Încă din clasa a noua, când a început serios pregătirea pentru admiterea la o universitate prestigioasă, el şi părinţii lui s-au străduit să facă
totul „ca la carte“. Dacă nu acumula suficient de mult timp de joc într-o echipă, tatăl lui se ducea la antrenor. Când notele nu erau suficient de mari, beneficia de meditaţii. Nu era deloc atras de domeniul ştiinţific, însă
consilierul şcolar a fost de părere că doar un program de vară în domeniul neurobiologiei îi mai lipsea pentru a-şi putea completa cererea de înscriere la facultate. Acum, după trei ani de pregătire la o universitate prestigioasă, speră să urmeze Facultatea de Drept. Încă încearcă să facă lucrurile ca la carte. „Când vorbeşti faţă în faţă cu cineva“, spunea el, „sunt şanse mari să
ai scăpări“.
În opinia lui, strategia de a nu se prezenta la discuţii faţă în faţă cu profesorii e cât se poate de raţională. Mi-a explicat că în societatea noastră
există o „toleranţă zero“ faţă de greşeli. Dacă politicienii au „scăpări“, acestea îi bântuie pe tot parcursul carierei, iar aceste greşeli le comit de obicei în timp ce vorbesc: „Am impresia că toată lumea din generaţia mea vrea să se exprime în scris. Eu îmi doresc asta pentru că astfel pot verifica şi mă pot asigura că totul este în regulă. Nu vreau să spun ceva greşit“, îmi mărturisea el.
Studiul conversaţiei aduce cu sine numeroase comentarii de acest fel. Ele încurajează o perspectivă nouă asupra aşteptărilor noastre culturale de a face totul „ca la carte“, o perspectivă nouă asupra a ceea ce realizăm atunci când le comunicăm copiilor noştri că perfecţiunea este o valoare. Studiul conversaţiei sugerează că a sosit timpul să redescoperim interesul faţă de
spontaneitate. Sugerează că e timpul să ne redobândim entuziasmul faţă de punctele de vedere ale celor cu care nu suntem de acord. Mai sugerează şi că trebuie să încetinim pasul pentru a-i asculta pe rând.
Acestea nu sunt întreprinderi uşoare, dar sunt încrezătoare. Unii dintre cei mai „conectaţi“ oameni din Statele Unite consideră conversaţia blocată
şi se luptă pentru a găsi modalităţi de a o recupera. Corporaţiile elaborează
strategii pentru a dezvolta echipe bazate pe şedinţe faţă în faţă. Angajaţilor li se cere să se odihnească şi să nu-şi verifice e-mailurile după încheierea programului de lucru sau li se solicită să petreacă o noapte „fără telefonul inteligent“56 pe parcursul zilelor lucrătoare. Un director executiv a iniţiat mic dejunuri premergătoare orelor de lucru în cadrul cărora nu există
telefoane sau întâlniri programate. Alţii îşi încep ziua cu „şedinţe în picioare“, lipsite de dispozitive tehnologice. Într-o epocă a conectării excesive, există noi programe corporatiste de autoajutorare emoţională: m-am întâlnit cu directori de companii în timpul „repausului“ tehnologic, Şabaturilor sau anilor sabatici.57
Până şi părinţii din Silicon Valley care lucrează pentru companii care gestionează platforme de socializare mi-au spus că îşi trimit copiii la şcoli unde nu au acces la dispozitive tehnologice, în speranţa că astfel vor avea o mai mare libertate emoţională şi intelectuală. Mulţi au fost surprinşi să afle că Steve Jobs nu a încurajat niciodată utilizarea de către propriii copii a iPad-urilor sau iPhone-urilor. Biograful lui Jobs relatează că, în familia lui, accentul era pus pe conversaţie: „În fiecare seară, Steve îşi propunea să ia cina la masa mare şi lungă din bucătărie, discutând despre cărţi, istorie şi o mulţime de alte lucruri. Nimeni nu scotea niciodată iPad-ul sau calculatorul“58. Mai-marii din domeniul tehnologic nu trăiesc mereu viaţa pe care o clădesc pentru alţii. Aleg destinaţii de vacanţă „fără aparatură“
(care interzic telefoanele, tabletele sau laptopurile). Asta înseamnă că în Statele Unite au apărut noi clivaje digitale. Cât priveşte utilizarea mijloacelor de comunicare, există cei care au, cei care nu au şi cei care au atât de mult încât ştiu când să lase totul de-o parte.
Câteodată, oamenii sesizează că fug de conversaţie, dar vor ca tehnologia să o reabiliteze. Când ţin discursuri despre importanţa conversaţiei pentru copiii mici, uneori, la sfârşitul prezentării, profesorii din public vin la mine
şi îmi spun că sunt întru totul de acord („copiii nu mai sunt capabili să
vorbească“), dar continuă prin a-mi mărturisi că folosesc mesageria de pe iPad pentru a spori gradul de sociabilitate al elevilor. Aplicaţiile destinate socializării pot creşte nivelul de sociabilitate în mediul virtual; ceea ce le lipseşte însă copiilor este lejeritatea de a se întâlni faţă în faţă unul cu celălalt, context în care se naşte empatia. Într-adevăr, empatia dispune şi ea de propriile tehnologii: cercetătoarea care a constatat că, în ultimii douăzeci de ani, a avut loc o scădere de 40% a nivelului de empatie în rândul studenţilor a început să dezvolte aplicaţii pentru telefoanele inteligente în vederea încurajării comportamentului empatic.59
Este limpede că aceasta nu simţea că e suficient să accepte descoperirea scăderii nivelului de empatie. Avea senzaţia că trebuie să ia măsuri. Oare scăderea nivelului de empatie în rândul adolescenţilor cere crearea unei aplicaţii dedicate empatiei sau, de fapt, ne spune că ar trebui să ne facem mai mult timp pentru a sta de vorbă cu ei?
Uneori pare mai uşor să inventezi o nouă tehnologie decât să iniţiezi oconversaţie.
Fiecare nouă tehnologie ne oferă prilejul de a ne întreba cât de folositoare ne este. De aici putem începe să transformăm tehnologia în ceva util nouă.
A fost nevoie de mai multe generaţii pentru a introduce etichetele nutriţionale pe alimente; a fost nevoie de mai multe generaţii pentru a introduce restricţii de viteză pe şosele, centuri de siguranţă şi airbaguri în maşini. Tehnologia alimentară şi cea a transporturilor sunt mai sigure acum graţie faptului că toate acestea au fost implementate. În ceea ce priveşte domeniul tehnologiei comunicaţiilor, suntem abia la început.
În orice interacţiune, trebuie să folosim instrumentul potrivit. Uneori, conversaţia faţă în faţă nu reprezintă instrumentul cel mai indicat pentru o anumită sarcină. Chiar şi aşa, cel mai bun mod de a demara o discuţie este să avem în faţa noastră persoana în întregimea sa. Astfel, dispunem de un număr cât mai mare de informaţii care ne permit să decidem de ce instrumente de comunicare avem nevoie pe măsură ce avansăm. Ceea ce am constatat însă este că, odată ce oamenii au la dispoziţie mesajele, chat-ul şi e-mailul, continuă să le utilizeze chiar şi atunci când suspectează că acestea nu sunt instrumentele adecvate pentru o interacţiune reală. De ce? Pentru că
sunt practice. Ne fac să simţim că deţinem controlul. Cu toate acestea, atunci când ne îngăduim să fim vulnerabili şi să deţinem controlul într-o mai mică măsură, relaţiile, creativitatea şi productivitatea noastră sporesc.60
Ne aflăm la o răscruce de drumuri: foarte mulţi oameni susţin că nu au timp să vorbească, să comunice cu adevărat, deşi au tot timpul din lume să
stea conectaţi. Atunci când apare un moment de plictiseală, ne-am obişnuit să îl facem să dispară căutând ceva – de multe ori nu ceva anume – pe telefon. Următorul pas ar fi acela să fructificăm momentul respectiv, căutând în interiorul nostru. Pentru a face acest lucru, trebuie să ne cultivăm sinele ca resursă, începând cu propria capacitate de a rămâne singuri.
