intimitate. Cei mai performanţi dintre aceştia „lucrau în proporţie covârşitoare pentru companii care le ofereau angajaţilor cât mai multă
intimitate, spaţiu personal, control asupra mediului înconjurător şi protecţie împotriva oricăror întreruperi“23.
Nu este deloc surprinzător faptul că solitudinea ne permite o mai mare creativitate. Atunci când ne mutăm atenţia de la oamenii şi lucrurile din jurul nostru, reuşim să ne concentrăm mai bine asupra propriilor gânduri.
Psihologii numesc acest proces metacogniţie. Cu toţii avem această
capacitate. Important este să ne-o cultivăm. Există însă riscul ca, pe parcursul unei vieţi de conectare digitală continuă, să ne pierdem această
capacitate.
Vicepreşedintele unei companii din clasamentul „Fortune 500“ mi-a
povestit că trebuise recent să facă o prezentare importantă şi i-a cerut secretarei lui să îl „protejeze“ de orice fel de întreruperi preţ de trei ore.
Voiam să-mi închidă e-mailul. I-am cerut să-mi ia telefonul mobil. I-am spus să nu mă pună în legătură cu nimeni, în afara apelurilor legate de urgenţele în familie. A făcut exact cum i-am zis, numai că lipsa conexiunii vreme de trei ore a fost insuportabilă. Cu greu m-am putut concentra la prezentare, atât de neliniştit eram. Ştiu că pare o nebunie, dar simţeam cum mă cuprinde panica. Simţeam că nimănui nu-i pasă de mine, că nimeni nu mă iubeşte.
Experienţa trăită de el reflectă anxietatea provocată de deconectare. De vreme ce conexiunea stă în permanenţă la dispoziţia noastră, nu mai ştim ce să facem atunci când suntem singuri, nici măcar atunci când noi înşine am cerut acel răgaz. Nu ne putem concentra; spunem că ne plictisim, iar plictiseala devine un motiv pentru a apela la telefon ca să ne jucăm, să
trimitem un mesaj sau să citim noutăţile de pe Facebook. Totuşi, de cele mai multe ori, anxietatea este cea care ne determină să ne întoarcem la telefon. Vrem să ne simţim părtaşi la ceva. Asta transmitem prin mesajele noastre: dorinţa de a ne afla în vizorul cuiva.
Dacă tot am vorbit atât de mult despre cercurile virtuoase, iată şi un exemplu de cerc vicios. Fiindcă ştim că avem la ce „altceva“ să apelăm în momentele noastre de plictiseală, nu suntem atât de obişnuiţi să ne explorăm trăirile interioare. Prin urmare, suntem mai predispuşi să căutăm stimulii de pe telefon. Pentru a ne revendica solitudinea, trebuie să învăţăm să percepem momentele de plictiseală ca pe nişte motive de a ne retrage în sinea noastră, de a amâna, măcar din când în când, drumul spre
„altundeva“.
Cum se naşte empatia
M-am referit mai devreme la Holbrooke, şcoala gimnazială situată în nordul statului american New York. Este o unitate de învăţământ de dimensiuni reduse, care numără aproximativ 150 de elevi, băieţi şi fete din clasele a şasea până într-a opta. De câţiva ani, profesorii simţeau că ceva nu este în
regulă. Aşa că m-au chemat în calitate de consultant. Principalul lucru care îi frământa: elevii lor nu dau dovadă de empatie unii faţă de alţii. Profesorii înşişi fac legătura între această lipsă de empatie şi dificultăţile pe care copiii le întâmpină în raport cu solitudinea. Profesorii se întreabă cum şi-ar putea face elevii timp pentru ceilalţi dacă nu-şi fac timp nici măcar pentru ei înşişi.
Profesorii dau asigurări că se străduiesc să reducă ritmul pentru elevi: îşi doresc ca toţi aceştia să poată avea momente de repaus. În prezent, elevii se chinuie să stea cuminţi şi să îşi păstreze concentrarea. De obicei îşi pierd foarte uşor răbdarea. În trecut, se găseau în permanenţă elevi care să se opună temelor complicate. Însă acum până şi elevii cu ambiţii academice se revoltă atunci când văd recomandări de lectură care includ mai mult de un roman.
Deşi creierul este programat pentru vorbire, îl putem antrena şi pentru lecturi aprofundate, care cer concentrare asupra unui fir narativ de lungă
durată şi asupra unor personaje complexe. Elevii de la şcoala Holbrooke spun că nu sunt dispuşi să practice acest gen de lectură. Generaţii la rând de profesori de limba engleză le-au spus elevilor că lectura acestui stil de ficţiune „le face bine“. Părea ceva ce ar spune orice profesor; aşa că nimeni nu-i prea lua în serios. Astăzi însă ştim că literatura de ficţiune îmbunătăţeşte semnificativ nivelul de empatie, măsurat prin capacitatea de a deduce emoţiile pe baza expresiilor faciale ale oamenilor.24 Profesorii de engleză aveau dreptate. Mai întâi ne identificăm cu personajele unui roman complex, iar apoi efectul se generalizează.
Jane Austen dăinuie şi în ziua de azi deoarece cititorii se regăsesc în amestecul de mândrie şi prejudecată întâlnit la cel mai renumit protagonist şi cea mai faimoasă eroină din creaţia sa. Cititorii suspină la amalgamul de complicaţii pe care natura umană şi împrejurările le scot în calea acestora, dar sărbătoresc atunci când Elizabeth şi Darcy se regăsesc, în pofida lucrurilor petrecute. Literatura de ficţiune antrenează imaginaţia cititorului în chestiuni ce ţin atât de caracter, cât şi de subtilităţi afective. Analogia cu efectele conversaţiei este evidentă. Conversaţia, la fel ca literatura, cere imaginaţie şi implicare; şi, la fel ca literatura, cere timp de reculegere.
Timp de care elevii din zilele noastre nu par să dispună. O profesoară de
engleză de la şcoala Holbrooke spunea despre elevii ei de clasa a şaptea că
„nu vor să li se dea proiecte care să le solicite atenţia pe termen lung, nu vor să ducă lucrurile la bun sfârşit“25. Un alt cadru didactic a încercat să-mi sintetizeze o nouă formă de distragere a atenţiei: „Elevii îmi spun lucruri precum: «Mi-am rătăcit jurnalul. Am stat zece minute să-l caut». Apoi se uită la mine şi îmi dau de înţeles că eu trebuie să-l găsesc“.
În timp ce mă aflam la Holbrooke, mintea mi-a zburat la conversaţiile purtate cu diverşi antreprenori. Aceştia s-au referit la „nevoile speciale“ ale tinerilor absolvenţi de facultate care apelau la ei în vederea obţinerii unui loc de muncă. O directoare de publicitate, cu 35 de ani de experienţă în spate, mi-a descris emotivitatea celor pe care îi angajase cu puţin timp în urmă. Pe măsură ce îmi povestea despre ei, părea să-mi prezinte ce fel de angajaţi aveau să devină elevii de la Holbrooke:
Tinerii aceştia nu sunt obişnuiţi să lucreze pe cont propriu pentru un proiect. În trecut, dacă stăm să ne gândim la angajaţii […] care au acum vârsta cuprinsă între 40 şi 60 de ani […], dacă li se dădea un anumit proiect, ei considerau că e de datoria lor să îl finalizeze. De unii singuri.
Astăzi, oamenii nu se mai pot descurca singuri. Au în permanenţă nevoie de interacţiune, susţinere şi încurajare. Vor să fie siguri că se descurcă
bine. Dacă sunt lăsaţi să-şi facă singuri treaba, se simt de-a dreptul abandonaţi. Din spusele superiorilor lor, deşi sunt mai mereu interconectaţi în mediul online, au tot mai multă nevoie de susţinere, de o abordare diferită din partea conducerii.
Directoarea departamentului artistic din cadrul unei agenţii de publicitate mărturisea următoarele despre noii ei angajaţi, toţi absolvenţi ai unor universităţi de elită: „Sunt incredibil de talentaţi, dar au crescut cu toţii în universul like-urilor de pe Facebook. Sunt obişnuiţi să fie încurajaţi extrem de mult. Din acest motiv, e greu să-ţi dai seama dacă e mai bine să le faci pe plac, sau dacă nu cumva provocarea conducerii este de fapt să-i înveţe să se descurce singuri şi să îşi acorde lor înşişi like-uri“.
Combaterea plictiselii
Temerile profesorilor de la şcoala Holbrooke sunt împărtăşite de cei care predau elevilor mai mari. În cazul unui liceu din Maine, profesorii din toate departamentele se tem că elevii nu au suficient timp liber. Aceştia spun că
elevii au nevoie de pauze pentru a învăţa să gândească independent. Cadrele didactice nu cred însă că părinţii sunt de partea lor. După părerea profesorilor, „părinţii nu vor să le acorde copiilor timp liber. Mereu există
lecţii suplimentare de pian sau antrenamente de fotbal. […] Copiii din şcoala noastră sunt plimbaţi de la o activitate la alta; mănâncă în maşină.
[…] Dacă observă că propriii copii au timp liber, părinţii imediat ne spun nouă şi copiilor: «Nu depuneţi suficiente eforturi pentru a reuşi»“. Părinţii sunt îngrijoraţi că pauzele sunt totuna cu plictiseala şi le văd ca pe o pierdere de timp.
Plictiseala reprezintă însă un factor motivant pentru copii: stimulează
imaginaţia şi dezvoltă resurse emoţionale interioare. Conform lui Donald W. Winnicott, psihanalist specializat în psihoterapia infantilă, capacitatea unui copil de a se plictisi – în strânsă legătură cu capacitatea acestuia de a se juca liniştit de unul singur, în prezenţa discretă a părintelui – reprezintă
un indicator fundamental al sănătăţii mintale. Combaterea plictiselii reprezintă un progres semnificativ în dezvoltare.26
Profesorii acestui liceu spun că cei mai mulţi dintre elevii lor nu se bucură de această performanţă. Până şi perioadele scurte de timp petrecute de unul singur îi fac pe elevi să se simtă stânjeniţi. Dacă apare vreun interval liber pe parcursul zilei, elevii se aşteaptă ca adulţii să vină cu idei de activităţi. Altfel, sunt obişnuiţi să-şi îndrepte atenţia către telefoane în căutarea unor surse de divertisment, a unor noi interacţiuni sau a vreunui joc nou. În schimb, nu îşi îngăduie să stea în linişte. Un profesor de matematică din liceu a încercat să-mi rezume riscurile: „E nevoie de timp pentru a observa unele lucruri. Ai nevoie de timp până şi pentru a te observa pe tine însuţi. Durează să-ţi faci prieteni, la fel cum durează să faci lucrurile să meargă. […] Aceşti copii n-au timp de nimic“.
O profesoară de arte plastice de la şcoala Holbrooke mi-a vorbit despre cea mai recentă tentativă a ei de a determina o clasă formată din copii în vârstă de 12 ani să o ia mai încet. Aceasta şi-a rugat elevii să îşi aloce cinci minute pentru a desena un obiect la alegere. „Mai mulţi dintre ei“, spunea
ea, „mi-au mărturisit că nu se mai concentraseră niciodată atât de mult timp asupra unui singur lucru, fără întreruperi“. Apoi a mai adăugat: „S-au supărat că nu le-a ieşit bine desenul. Mi-au cerut ajutorul. Prin urmare, m-am dus să le dau o mână de ajutor, numai că şi-au pierdut interesul imediat ce m-am îndepărtat de ei. Unii chiar şi-au deschis telefonul“.
O profesoară de actorie mi-a dezvăluit că a avut probleme asemănătoare în timpul repetiţiilor pentru o piesă de teatru organizată recent la şcoală:
