„Le-am spus că actoria nu este o simplă interpretare verbală. În realitate, actorul practică «ascultarea profundă». Cu alte cuvinte, actorul reacţionează
în raport cu ceilalţi actori“. Problema este că elevii nu au putut sta locului suficient de mult timp, încât să se poată asculta unii pe alţii. În cele din urmă, profesoara le-a dat un ultimatum: ori se ascultă reciproc, ori se retrag din piesă. Ultimatumul cu pricina a avut urmările lui: câţiva elevi chiar s-au retras.
Profesorii de la Holbrooke se temeau ca nu cumva să agraveze anumite probleme. Acolo, fiecare elev primeşte un iPad pentru citirea manualelor, planificarea temelor şi pentru a se ţine la curent cu orarul. Şcoala le cere elevilor să înveţe tocmai de pe dispozitivele care le distrag atenţia.
Un tânăr de 15 ani mi-a spus că, imediat ce deschide iPad-ul, se simte pierdut: „Intru să verific când începe antrenamentul de echipă, dar ceva mă
atrage, aşa că intru pe Facebook“. Din punctul lui de vedere, viaţa „ar fi mult mai simplă dacă am avea un orar tipărit“. O adolescentă de 14 ani mi-a descris corvoada obligaţiei de a-şi parcurge materialele din clasă exclusiv online: „Imediat după ce intru pe iPad ca să-mi fac temele, încep să le trimit mesaje prietenilor şi să mă joc. Mi-e greu să mă concentrez asupra sarcinilor şcolare. Chiar nu înţeleg de ce au renunţat la cărţi“.
În momentul de faţă, profesorii de la Holbrooke nu sunt în măsură să
scoată iPad-urile din uz. Mi-au spus că şcoala şi-a asumat un angajament faţă de „eficienţa“ platformei şi faţă de „conţinutul disponibil online“. Cu toate astea, este destul de greu să îi împiedici pe elevi să se avânte în mediul online ori de câte ori prind un moment liber. Odată ce elevii sunt online, este şi mai greu să îi abaţi de la calea minimei rezistenţe, cale care îi poartă
la SMS-uri, jocuri, cumpărături sau Facebook.
Zona Facebook
Oare cum reuşeşte tehnologia să ne ţină aproape, atât de aproape încât ne îndreptăm spre ea în loc să ne întoarcem către sine? Ne menţine în „zona maşinilor“. Studiind conexiunea dintre jucători şi aparatele de jocuri de noroc, antropologul Natasha Dow Schüll a scris despre zona maşinilor ca despre o stare de spirit prin care oamenii nu ştiu unde încep ei şi unde se termină aparatul. Unul dintre jucătorii intervievaţi de Schüll mărturisea că
se simte „aproape hipnotizat în fuziunea sa cu aparatul“27. Pentru jucătorii din zona maşinilor, banii nu contează. Nici câştigurile sau pierderile. Ceea ce contează de fapt este să rămână conectaţi atât la aparate, cât şi la zona respectivă. Alexis Madrigal, critic în domeniul tehnologiei, consideră că
„zona Facebook“28 reprezintă o versiune mai blândă a senzaţiei de amorţeală resimţite de jucătorii studiaţi de Schüll. Când intrăm pe reţelele de socializare, nici nu vrem să plecăm, dar nici nu putem fi siguri că luăm conştient decizia de a rămâne.
Iată cum descrie acest spaţiu Maggie, studentă în anul al treilea: „Când intru pe Facebook, Twitter sau e-mail de pe telefonul mobil, am constant impresia că uit să verific ceva important. Din cauză că simt în permanenţă
că îmi scapă ceva, continui să îmi pierd vremea cu aceste trei activităţi“.
Verificarea în sine o atrage în acest fenomen al verificării. Judy, o altă
studentă, consideră că aplicaţia Facebook din telefonul ei este un fel de
„talisman norocos“ care o fereşte de plictiseală. Când însă povesteşte despre timpul petrecut cu telefonul în mână, pare că tocmai asta o face să se plictisească de orice altceva în afară de telefon:
Când vrei să accesezi o aplicaţie oarecare unde să poţi arunca un ochi de plictiseală, poţi apăsa pe butonaşul rotund şi parcurge o gamă variată de programe. Chiar dacă nu pare că se întâmplă ceva ieşit din comun, mai mult ca sigur ai primit un e-mail. Uneori, când stăm de vorbă cu cineva sau când pur şi simplu participăm la ore, ajungem să ne plictisim, aşa că
ne verificăm telefonul, chiar dacă ştim că nu are ce să se fi întâmplat.
Această comutare ne face să ne simţim ciudat atunci când stăm degeaba sau când suntem angajaţi într-o singură activitate.
După cum ar spune Judy, nu am putea niciodată să „stăm degeaba“ sau să
„ne angajăm într-o singură activitate“ în zona Facebook. Asta e o problemă: avem aici elementele constitutive ale singurătăţii.
Ar fi util să comparăm zona Facebook cu ceea ce psihologul Mihály Csíkszentmihályi numeşte „flux“. În flux, ni se cere să îndeplinim sarcini care să nu fie nici într-atât de uşoare încât să pară lipsite de noimă, dar nici într-atât de dificile încât să ne depăşească. De exemplu, dacă simţim că
suntem puşi la încercare atunci când schiem, însă capacităţile noastre sunt îndeajuns de bune pentru a ne oferi senzaţia de conectare cu muntele, înseamnă că trăim fluxul. Potrivit lui Csíkszentmihályi, trăirile pe care le avem în starea de flux generează întotdeauna o nouă deprindere, dar şi o conştientizare mai profundă a sinelui.29 Jucătorii studiaţi de Schüll nu aveau parte de dezvoltare, ci de blocaje şi rutină. Madrigal numeşte această zonă a maşinilor „latura întunecată a fluxului“.
Între flux şi latura sa întunecată, oare unde ne poziţionăm atunci când pătrundem în zona Facebook? Atât Maggie, cât şi Judy afirmă că navigarea printre aplicaţii le sustrage de la alte lucruri (după părerea lor, mult mai importante) pe care obişnuiau să le facă înainte, cum ar fi plimbările, desenul sau lectura. Acum nu îşi mai alocă timp pentru aceste activităţi, dar nu se pot desprinde de telefon şi nici nu sunt sigure că vor neapărat s-o facă.
Din relatările lor se observă „succesul“ unor dispozitive al căror scop este, până la urmă, acela de a-i ţine pe utilizatori conectaţi.
Acest lucru a fost confirmat de un moment amuzant din timpul unei vizite la Boston a lui Eric Schmidt, directorul executiv al companiei Google. Schmidt se afla în oraş pentru a susţine un discurs despre cartea pe care tocmai o publicase. Când a păşit în sală, i-a întrebat pe cei prezenţi:
„Câţi dintre voi vor sta cu telefonul deschis în timpul prelegerii?“ În acel moment, o mulţime de mâini au fost ridicate, iar el a spus: „Bun! Exact asta vrem să şi faceţi“30. Aplicaţiile sunt concepute să ne reţină atenţia. Cu cât petrecem mai mult timp navigând printre aplicaţii, cu atât mai puţin timp vom avea la dispoziţie pentru a sta singuri.
Navigând în solitudine
Studenţii sunt cât se poate de tranşanţi: pentru ei, solitudinea presupune conectarea la mediul online. O studentă de anul întâi mi-a explicat că nu visează cu ochii deschişi, ci se „destinde“. Asta înseamnă să „navighez fără
vreun scop pe internet“. Să-i spunem „reverie, varianta 2.0“. Totuşi, asta nu ţine loc de reverie. Ba dimpotrivă, ea consideră că internetul constituie
„mecanismul de apărare“ împotriva reveriei. Timpul petrecut pe internet o apără de „riscul“ de a se lăsa purtată de gânduri. Într-o notă asemănătoare, o altă tânără şi-a numit telefonul „poliţă de asigurare“ împotriva plictiselii.
Asemenea vicepreşedintelui companiei din „Fortune 500“ rămas singur la birou, aceste tinere înţeleg că timpul petrecut în singurătate le provoacă o stare de anxietate în lipsa telefonului.
Am întrebat-o pe Carmen, în vârstă de 20 de ani, dacă are vreodată timp să stea şi să cugete. Răspunsul ei a fost următorul: „Nu aş face asta niciodată“. Dacă prinde vreo clipă de linişte, intră imediat pe Facebook.
Susţine că nu s-ar putea gândi la trecut fără el. „Trebuie depus mai mult efort pentru a-ţi aduce aminte de trecut atunci când nu te uiţi la poze sau nu citeşti mesaje“.
Ar prefera să nu depună deloc efort. „Problema“, explică ea, „este că
dacă nu intri pe Facebook atunci când îţi aduci aminte de trecut, ar trebui să
spui în mod conştient: «În regulă, acum mă voi gândi la…». Ar trebui să te pregăteşti din timp pentru a sta de unul singur“. În opinia ei, acest lucru este puţin probabil. Carmen a ajuns într-un punct în care solitudinea înseamnă
strict să rămână singură cu laptopul ei şi cu oamenii pe care îi întâlneşte prin intermediul acestuia. Vorbim de o nouă înţelegere a solitudinii ca management al mulţimilor.
Anya, în vârstă de 20 de ani, mi-a descris o seară în care şi-a însoţit colega de facultate la spital. Una dintre asistentele de la triaj a stabilit că
