PRIMUL SCAUN
Solitudinea
Distribui, deci exist
Trebuie să-ţi dezvolţi capacitatea de a fi tu însuţi, fără nevoia de a face ceva. Asta ne răpesc
telefoanele. Capacitatea de a sta pur şi simplu: asta înseamnă de fapt să poţi fi pur şi simplu om. —Louis
C.K., actor şi comediant1
În 2013, Louis C.K. a adus în atenţia telespectatorilor unui post de televiziune necesitatea însingurării, în special în cazul copiilor. El a început prin a-i împărtăşi lui Conan O’Brien cum le explică celor două fiice ale sale de ce nu pot avea telefoane mobile. A început prin a spune că, atunci când vine vorba de copiii lui, are o viziune pe termen lung: „Eu nu îi cresc pe copii, ci cresc adulţii care vor deveni aceştia“. Din punctul lui de vedere, telefoanele sunt „toxice, mai ales pentru copii“.
Nu se uită în ochii oamenilor atunci când vorbesc cu ei. Nu dezvoltă nici capacitatea de empatie. Ştii, copiii sunt răi. Asta pentru că
experimentează. Se uită la un copil şi îi spun: „Eşti gras“. Apoi văd cât de afectat e copilul şi se gândesc: „Nu e frumos să îi faci asta cuiva“. […]
În schimb, dacă scriu „Eşti gras“, îşi spun: „Hmm, a fost amuzant, îmi place“. […]
Trebuie să-ţi dezvolţi capacitatea de a fi tu însuţi, fără nevoia de a face ceva. Asta ne răpesc telefoanele. Capacitatea de a sta pur şi simplu: asta înseamnă de fapt să poţi fi pur şi simplu om. […] Fiindcă dincolo de tot ce se întâmplă în viaţa ta se află acel ceva, acel vid, veşnic gol. Acea conştientizare că totul e în zadar şi că eşti singur. Se simte adânc în suflet. Câteodată, atunci când totul se limpezeşte şi nu te mai gândeşti la nimic, eşti în maşină şi începi să îţi spui: „Oh, uite că sunt singur“.
Gândul acesta pune stăpânire pe tine la fel ca tristeţea. Viaţa este nespus
de tristă. […] De aceea trimitem mesaje la volan. Şoferii trimit mesaje la volan aproape în proporţie de sută la sută. Se omoară, se ucid reciproc cu maşinile lor, dar oamenii sunt dispuşi să rişte să-şi ia singuri viaţa şi să o ruineze pe a altora pe motiv că nu vor să stea singuri nici măcar o secundă. […] Eram singur în maşină şi a început să cânte o melodie a lui Bruce Springsteen. […] Ascultând-o, am resimţit un soi de depresie autumnală, de revenire la şcoală. M-a întristat foarte tare, aşa că mi-am spus: „Gata, mă întristez prea tare“, aşa că îmi venea să pun mâna pe telefon şi să scriu „Bună“ unui număr de aproximativ cincizeci de persoane. […] Mă rog, am început să am acel sentiment de tristeţe şi am întins mâna spre telefon, după care mi-am spus: „Ştii ceva? Nu. Fii trist.
Rezistă şi îngăduie-i tristeţii să te izbească ca un camion“.
Am tras apoi pe dreapta şi am început să plâng în hohote. Am plâns atât de mult, a fost minunat. […] Tristeţea mi se pare poetică. […]
Suntem norocoşi să putem trăi momente triste. Pe urmă m-au încercat sentimente de fericire, pentru că atunci când îţi îngădui să fii cuprins de tristeţe, corpul tău are un fel de anticorpi care se grăbesc să vină în întâmpinarea acestor sentimente. Pentru că nu ne dorim acel prim sentiment de tristeţe, îl respingem cu ajutorul telefonului, aşa că nu ne simţim niciodată pe deplin fericiţi sau trişti. Doar ne simţim cumva mulţumiţi de produsele noastre. După aceea… murim. Acesta este motivul pentru care nu vreau să le cumpăr telefoane copiilor mei.2
Virtuţile solitudinii
Solitudinea nu indică neapărat absenţa activităţii. Înţelegem că trăim solitudinea atunci când ceea ce facem ne readuce către noi înşine.
Scriitoarea Susan Cain a argumentat elocvent că solitudinea este importantă
pentru introvertiţi şi că aceştia sunt foarte numeroşi.3 Louis C.K. ne-a oferit un argument şi mai cuprinzător. Solitudinea este importantă pentru toată
lumea, inclusiv pentru cei mai extrovertiţi. A sosit momentul să ne familiarizăm cu noi înşine şi să ne simţim în largul nostru, iar dezvoltarea capacităţii de însingurare reprezintă una dintre cele mai importante misiuni ale copilăriei – ale fiecărei copilării.
Tocmai datorită capacităţii de însingurare ne putem apropia de ceilalţi şi îi putem percepe ca fiind diferiţi şi independenţi. Nu avem nevoie decât de ceea ce sunt ei cu adevărat. Asta înseamnă că putem asculta şi înţelege ceea ce au de spus. Astfel, capacitatea de însingurare este esenţială pentru dezvoltarea nivelului de empatie. Acesta este motivul pentru care singurătatea marchează punctul de început al cercului virtuos al conversaţiei. Doar dacă ne simţim bine cu noi înşine ne vom putea pune în locul altcuiva.
În monologul lui pe tema solitudinii, Louis C.K. evidenţiază problema din spatele a numeroase conversaţii tensionate privind copiii şi tehnologia.
Ce se întâmplă când copiii sunt atât de absorbiţi de telefoane, încât alchimia singurătăţii şi capacitatea de a avea empatie nu se mai manifestă? În lipsa empatiei, subliniază comediantul, nu înţelegem impactul pe care îl avem atunci când îi agresăm pe alţii, deoarece nu îi considerăm oameni ca şi noi.
Psihologia dezvoltării a demonstrat de multă vreme importanţa solitudinii. Mai nou şi neuroştiinţa. Numai atunci când suntem singuri cu gândurile noastre – fără să avem reacţii la stimuli externi – ne putem angaja acea parte a infrastructurii de bază a creierului dedicată construirii trecutului nostru autobiografic stabil. Aceasta este „reţeaua neuronală
implicită“4. Prin urmare, în absenţa singurătăţii, nu ne putem dezvolta o identitate stabilă. Cu toate acestea, copiii care cresc în mediul digital au avut întotdeauna elemente externe la care să reacţioneze. Când au activitate online, mintea lor nu rătăceşte, ci mai degrabă e captivată şi fragmentată.
În zilele noastre, putem confunda timpul petrecut pe internet cu solitudinea. Nu este aşa. În realitate, solitudinea este pusă la încercare de obiceiul nostru de a ne orienta mai degrabă spre ecrane decât spre sine, dar şi de cultura distribuirii digitale continue.5 Îi vom auzi adesea pe cei care au crescut cu reţelele de socializare spunând că nu se simt ei înşişi; mai mult, uneori nu se simt ei înşişi decât dacă postează ceva sau dacă trimit mesaje sau SMS-uri. Unii oameni spun că au nevoie să distribuie un gând sau un sentiment pentru a-l concepe sau simţi. S-a ajuns practic la perspectiva potrivit căreia „distribui, deci exist“ sau, altfel spus, „dacă vreau să nutresc un sentiment, trebuie să trimit un mesaj“.
Odată cu această perspectivă riscăm să ne construim un eu fals6, bazat pe
performanţe care credem că le-ar fi celorlalţi pe plac. Conform lui Thoreau, trăim prea „dens“7, reacţionând la lumea înconjurătoare în loc să învăţăm mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine.
În ultimii ani, psihologii au descoperit mai multe despre felul în care ideile creative se nasc din reveriile singurătăţii.8 Când ne lăsăm mintea să
rătăcească, ne eliberăm creierul. Creierul nostru este cel mai productiv atunci când nu i se cere să fie reactiv. Pentru unii, acest lucru contravine aşteptărilor culturale. Cultura americană are tendinţa de a venera sociabilitatea.9 Am vrut să credem că suntem cei mai creativi în timpul şedinţelor de brainstorming şi de „gândire în grup“, dar se pare că nu este aşa. Este mult mai probabil ca ideile noi să provină de la oamenii care gândesc de unii singuri.10 Singurătatea reprezintă punctul în care învăţăm să
avem încredere în imaginaţia noastră.
Atunci când cresc petrecând timp singuri cu gândurile lor, copiii resimt o oarecare siguranţă. Imaginaţia le aduce mângâiere. Dacă aceştia au întotdeauna stimuli externi la care să reacţioneze, nu îşi consolidează
această resursă. Aşadar, nu este de mirare că tinerii din ziua de azi devin anxioşi dacă rămân singuri fără un dispozitiv. Probabil vor spune că s-au plictisit. De la cele mai fragede vârste, au fost distraşi de jocul dirijat şi de obiectele strălucitoare ale culturii digitale.
Obiectele strălucitoare
Ne-am angajat într-un experiment de mare amploare în care copiii noştri sunt subiecţi umani.
Mămici care alăptează, tătici care împing cărucioare – telefoanele lor stau rareori în buzunar. Noi studii corelează numărul tot mai mare de telefoane mobile cu înmulţirea accidentelor la locurile de joacă, pe motiv că, în parc, părinţii şi îngrijitorii stau cu ochii în telefon.11
În toate culturile, copiii cer obiectele pe care şi le doresc adulţii. Astfel, copiii le spun părinţilor că îşi doresc telefoane şi tablete, iar dacă aceştia şi le pot permite, foarte puţini refuză.
În momentele de linişte, copiii au alternative pentru a nu se refugia în sine înşişi. Se îndepărtează de chipurile şi vocile umane pentru că noi le
permitem ecranelor să îndeplinească lucruri pe care oamenii obişnuiau să le facă pe vremuri – de exemplu, să le citească celor mici sau să se joace cu ei.
