Jocul de dame cu bunicii reprezintă un prilej de discuţie; jocul de dame cu un program informatic reprezintă o ocazie de a elabora strategii şi eventual de a ţi se permite o victorie. Ecranele servesc mai multor tipuri de experienţe educative, afective, artistice şi erotice, însă nu încurajează
singurătatea şi nici nu ne arată bogăţia unei conversaţii faţă în faţă.
O fată de 14 ani mi-a descris pe scurt ce simte timp de o oră petrecută pe Facebook: „Chiar dacă văd doar «like-uri» la postările mele, am sentimentul că am realizat ceva“. Oare ce anume a realizat ea? Timpul petrecut pe Facebook face ca un rezultat previzibil (dacă distribui o fotografie frumoasă, vei primi automat „like-uri“) să fie perceput drept o realizare. În mediul online, ne-am obişnuit cu ideea de a obţine rezultate aproape garantate, lucru pe care suişurile şi coborâşurile solitudinii nu îl pot garanta. Şi tot aşa, nici timpul petrecut cu alţi oameni nu o poate face.
Atunci când au experienţa conversaţiei, copiii învaţă că nu se ajunge niciodată la perfecţiune prin practică, dar şi că nu perfecţiunea reprezintă
ţelul suprem. Perfecţiunea poate reprezenta însă un obiectiv în cazul unei simulări – într-un joc pe calculator, de exemplu. Dacă suntem educaţi prin exerciţii de simulare, ne putem teme că nu deţinem controlul chiar şi atunci când nu acesta este scopul.
Să spunem că un băieţel de opt ani se află într-un parc, sprijinit de un copac masiv. Este absorbit de aparatul lui strălucitor – o mică tabletă care i-a fost dăruită recent. E absorbit într-un joc care constă într-o vânătoare de comori, conectându-se astfel la o reţea de jucători din întreaga lume. Băiatul îşi muşcă buza plin de concentrare, în timp ce degetele îşi fac treaba. Din perspectiva celorlalţi copii din parc, băiatul are asupra lui un semn cu „Nu deranjaţi“. Faptul că e concentrat marchează lipsa lui de disponibilitate faţă
de un joc cu mingea sau poate faţă de o întrecere pe cadrul de căţărare. Într-o astfel de zi, nici nu ar accepta invitaţia, nici nu ar lansa el însuşi una. Într-o astfel de zi, nu ar putea învăţa să formuleze întrebări altor copii şi nici să
le asculte răspunsurile. Majoritatea adulţilor din parc se holbează la ecrane; copilul de opt ani este conectat la joc, dar în parc este complet singur.
Totuşi, spre deosebire de timpul petrecut în natură sau citind o carte, când
mintea lui ar putea rătăci, experienţa jocului online îl face să se întoarcă la sarcina pe care o are de îndeplinit. Poate că stăpâneşte regulile unei vânători de comori virtuale, dar nu are ocazia să stea suspendat de genunchi pe un complex de căţărare, contemplând tiparele unui cer iernatic cu susul în jos.
În timp ce activitatea de pe ecrane are tendinţa de a-i stimula pe copii, plastilina, acuarelele şi seturile de construit îi încetinesc în universul real.
Caracteristicile fizice ale acestor materiale – consistenţa lipicioasă a plastilinei, duritatea cuburilor din lemn – asigură o adevărată rezistenţă, lăsându-le copiilor timp de reflecţie, timp pentru a-şi pune în aplicare imaginaţia şi pentru a-şi clădi propriul univers.
Conform psihanalistului Erik Erikson, specializat în dezvoltarea adolescenţilor, copiii pot progresa atunci când li se acordă timp şi linişte.12
Aparatele strălucitoare ale copiilor din ziua de azi cer timp şi întrerup liniştea.
Desigur, există mai multe modalităţi de utilizare a calculatorului care îi stimulează pe copii să fie creativi. Un exemplu poate fi atunci când copiii nu se joacă pur şi simplu jocuri pe calculator, ci învaţă singuri programare, astfel încât să îşi poată dezvolta propriile jocuri.13 Însă faptul că ne aşteptăm să ne vedem copiii în faţa ecranelor, aceasta devine noua normalitate şi nu mai observăm micile detalii. Nu mai observăm ce anume este afişat pe ecranele din faţa lor. Ar trebui să încetăm să mai considerăm copiii şi ecranele nişte parteneri fireşti. Ne-am putea da cu un pas în spate şi am putea observa ce anume se petrece pe acele ecrane. Abia după aceea am putea discuta despre ceea ce ne-am dori să realizeze copiii noştri cât sunt încă mici.
Solitari, dar nu singuri
Cum putem cultiva această capacitate de a sta singuri? Acordând mai multă
atenţie şi purtând conversaţii respectuoase.
Copiii îşi dezvoltă capacitatea de a petrece timp singuri în prezenţa celor care le sunt alături.14 Să ne gândim la liniştea care se aşterne atunci când mergeţi cu un băieţel într-o plimbare liniştită prin natură. Copilul ajunge să
conştientizeze tot mai mult ce înseamnă să petreacă timp în natură de unul
singur, încurajat de faptul că are „alături“ pe cineva care îl introduce în acest tip de experienţă. Treptat, copilul începe să se plimbe de unul singur.
Sau să ne imaginăm cum o mămică îi face băiţă fiicei ei în vârstă de doi ani, îngăduindu-i fetiţei să viseze cu ochii deschişi alături de jucărelele ei din cadă, pe măsură ce născoceşte poveşti şi învaţă să petreacă timp singură cu propriile gânduri, ştiind totodată că mama este prezentă şi disponibilă
pentru ea. Treptat, băile făcute în solitudine devin un prilej prin care copilul se simte în largul său cu propriile fantezii. Ataşamentul înlesneşte solitudinea.
De aceea, practicăm „solitudinea alături de alţii“ şi, în cazurile fericite, ajungem să avem o identitate îmbogăţită de cei care au contat cel mai mult pentru noi. Hannah Arendt vorbeşte despre omul solitar ca având libertatea de a-şi ţine singur tovărăşie. Nu este niciodată singur, ci veşnic însoţit,
„împreună cu sine însuşi“. Potrivit lui Arendt, „orice gândire, strict vorbind, se face în solitudine şi este un dialog între eu şi eu însumi; dar acest dialog de doi-în-unu nu pierde contactul cu lumea semenilor mei, pentru că ei sunt reprezentaţi în sinele cu care eu port dialogul gândirii“15.
Paul Tillich vine cu o perspectivă deosebită: „Limbajul […] a creat cuvântul «singurătate» pentru a exprima durerea provocată de faptul de a fi singur, iar cuvântul «solitudine» pentru a exprima măreţia faptului de a fi singur“16. Singurătatea, izvorâtă din „lipsa de intimitate“ încă din primii ani de viaţă, atunci când avem cea mai mare nevoie de ea, este chinuitoare atât pe plan emoţional, cât şi fizic.17 Solitudinea – capacitatea de a fi fericit şi de a avea un comportament constructiv în singurătate – se dezvoltă datorită
conexiunilor interumane reuşite din acea perioadă. Dacă însă nu suntem familiarizaţi cu solitudinea – acesta fiind cazul de cele mai multe ori în ziua de azi – începem să punem semnul egal între solitudine şi singurătate, ceea ce denotă o sărăcire a propriilor experienţe. Dacă nu cunoaştem satisfacţiile solitudinii, nu vom simţi decât neliniştea singurătăţii.
Nu demult, lucram la laptop în trenul care mergea de la Boston la New York. Tocmai traversa peisajul înzăpezit din Connecticut, lucru pe care nu l-aş fi observat dacă nu mi-aş fi ridicat privirea atunci când am pornit spre vagonul-restaurant pentru a-mi lua o cafea. În acel moment, am remarcat că
toţi ceilalţi adulţi din tren stăteau cu ochii pironiţi în ecrane. Ne privăm de
beneficiile singurătăţii pentru că avem impresia că timpul pe care ar trebui să i-l alocăm acesteia constituie o resursă exploatabilă. În loc să profităm de timpul petrecut de unii singuri pentru a reflecta (sau a nu reflecta), ne obişnuim să-l umplem cu informaţie digitală.
Apoi ne încurajăm copiii să adopte acelaşi stil de viaţă ca noi. Copiii aflaţi la bordul trenului care circula pe ruta Boston–New York aveau şi ei dispozitivele lor – atât tablete, cât şi telefoane. Apelăm la expediente digitale pentru a ne linişti copilul, care ne spune că se plictiseşte. Nu îl învăţăm însă că plictiseala ar putea fi înţeleasă drept chemarea propriei imaginaţii.
Desigur, se impune revizuirea oricărei reprezentări excesiv de poetice a solitudinii. Poate că solitudinea constituie piatra de hotar a empatiei şi creativităţii, dar este limpede că nu ne face întotdeauna bine. Pentru poetul Rainer Maria Rilke, „deschiderea, răbdarea, receptivitatea, singurătatea sunt totul“18. Cu toate acestea, Rilke s-a confruntat cu dificultăţile solitudinii, aşa cum numai Louis C.K. ar fi putut înţelege: „Nu trebuie să te laşi derutat în solitudinea ta de faptul că ceva dinăuntrul tău caută să iasă din această
stare“19. De altfel, studiile arată că adolescenţii resimt solitudinea ca pe un timp mort, care pe termen scurt le poate dăuna. Pe termen lung însă, aceasta favorizează o dezvoltare sănătoasă.20 În lipsa solitudinii, în zilele şi nopţile de conexiune neîntreruptă, riscăm să trăim „momente cu plusuri“, dar o viaţă cu minusuri.
Când îi întreb pe copii şi pe adolescenţi ce înseamnă pentru ei să petreacă
timp în linişte, singuri cu gândurile lor, cei mai mulţi îmi spun că nu sunt interesaţi de acest lucru. Odată rămaşi singuri, se întorc la telefon, indiferent de locul în care se află. Mulţi dintre ei chiar adorm cu telefonul lângă ei. În consecinţă, dacă se trezesc la miezul nopţii, îşi verifică imediat mesajele. Nu ies niciodată la plimbare fără telefon. Cei mai mulţi spun că
părinţii nu i-au învăţat să pună preţ pe timpul petrecut de unii singuri. Dacă
noi chiar ţinem la solitudine, trebuie să le transmitem acest lucru şi copiilor noştri. Altfel nu au cum să preia acest obicei. În plus, nu este suficient să le spunem copiilor că preţuim solitudinea. Trebuie să le şi demonstrăm că este importantă, încercând să profităm de ea noi înşine.21
Anxietatea provocată de deconectare
Despre solitudine ne vorbesc cele mai creatoare minţi din lume.22 Mozart spunea: „Când sunt pe deplin eu însumi, ca să zic aşa, complet singur şi binedispus – de exemplu, când mă plimb cu trăsura, când mă plimb după o masă copioasă sau când nu reuşesc să adorm noaptea –, cu astfel de prilejuri ideile îmi curg fluent şi din abundenţă“. Kafka era de părere că „nu trebuie să ieşi din camera ta. Rămâi la masă şi ascultă. De fapt, nici măcar nu trebuie să asculţi. Pur şi simplu aşteaptă, învaţă să păstrezi tăcerea, să te linişteşti şi să trăieşti în singurătate. Lumea ţi se va dezvălui cu generozitate“. Potrivit lui Thomas Mann, „singurătatea dă naştere originalităţii, frumuseţii îndrăzneţe şi stranii, creează poezia“. Pentru Picasso, „fără o singurătate mare, nici o muncă serioasă nu este posibilă“.
Descoperirile fantastice din domeniul ştiinţelor sociale vin să completeze aceste voci poetice emblematice şi călduroase. Susan Cain, scriind despre importanţa intimităţii în activitatea creativă, citează un studiu cunoscut sub numele de „Jocurile războiului programării“. Pe parcursul acestui studiu, cercetătorii au comparat munca a peste şase sute de programatori din 92 de companii. Programatorii aveau performanţe asemănătoare în cadrul aceleiaşi companii, însă diferenţele de performanţă erau izbitoare între diferitele organizaţii. Un singur lucru i-a caracterizat pe programatorii din cadrul organizaţiilor cu performanţe superioare: dispuneau de mai multă
