durerile de burtă ale colegei ei de cameră nu reprezintă o urgenţă, astfel că
cele două tinere au fost nevoite să aştepte mai bine de cinci ore pentru a fi primite de un medic. Amândouă au început să îşi butoneze telefoanele.
Când telefonul ei aproape că a rămas fără baterie, Anya a intrat în panică.
Eram neliniştită că telefonul mai avea o singură liniuţă: „Vai, nu, e aproape mort“. M-a încercat pe loc un sentiment de anxietate. Chiar mă
stresez atunci când telefonul e pe cale să rămână fără baterie. La scurt
timp după, s-a descărcat de tot. Nu glumesc când spun că am dat ocol întregului spital. Am întrebat fiecare angajat, fiecare asistentă, fiecare persoană care îmi ieşea în cale dacă nu cumva are un încărcător de iPhone. În cele din urmă am dat de un paznic. M-a dus într-un birou lăturalnic unde mi-am putut încărca telefonul. Sunt în stare de orice –
chiar şi să le invadez celorlalţi spaţiul intim.
Aşa se manifestă anxietatea provocată de lipsa conexiunii în prezenţa unui prieten apropiat. Anya a adăugat că ea şi colega ei de cameră nu au vrut sub nici o formă să rămână singure cu gândurile lor. Li se părea că
dialogul le-ar da prea multe bătăi de cap. „Voiam doar să facem linişte, să
stăm pe telefon şi să ne ţinem mintea ocupată“.
Momentele revelatorii şi valoarea universului interior Oamenilor le place să asocieze ideile creative cu imaginea unui bec aprins.
De obicei însă, aceste idei sunt pregătite cu mult timp înainte.
În scrierile despre propria-i experienţă de viaţă, matematicianul şi filozoful francez Henri Poincaré a studiat materializarea lentă a aşa-numitelor „idei-fulger“. „Iluminarea subită“, spune Poincaré, este doar
„semnul clar al unui prealabil efort îndelungat şi inconştient“, al unei munci depuse de obicei de unul singur.
Atunci când căutăm soluţii ale unor probleme dificile, de multe ori nu rezolvăm nimic din prima încercare. Apoi, facem o pauză, mai lungă sau mai scurtă, şi o luăm de la capăt. La fel ca mai înainte, nu descoperim nimic în prima jumătate de oră, dar apoi, dintr-odată, ne trece prin minte soluţia căutată.31
Primii informaticieni visau că maşinile vor executa rapid sarcini de rutină, astfel încât sarcinile inventive să poată fi efectuate de oameni într-un ritm mai lent.32 În 1945, inventatorul şi inginerul Vannevar Bush şi-a imaginat un dispozitiv supranumit „memex“ (concept considerat de mulţi ca fiind precursorul internetului), care să fie dedicat proceselor logice pentru ca oamenii să poată crea în ritm propriu. Paradoxul e că, pe măsură ce ne
apropiem de lumea imaginată de Bush, se poate să se fi întâmplat exact opusul. Încercăm în zadar să ţinem pasul cu volumul mare de informaţii şi cu ritmul în care operează dispozitivele. Cu toate astea, ne străduim în continuare, iar eforturile noastre arată că de multe ori suntem atât de angajaţi în comunicare, încât nu mai avem timp de reflecţie. Atât cadrele didactice din învăţământul preşcolar, gimnazial şi liceal, cât şi profesorii universitari descriu elevii în aceleaşi cuvinte: sunt grăbiţi, nerăbdători, dezinteresaţi de proces, incapabili să rămână singuri cu gândurile lor. Pare că aşteptăm să ni se aprindă beculeţul fără să ne acordăm timp nouă înşine, în linişte, pentru „prealabilul efort îndelungat şi inconştient“.
Psihologul Jonathan Schooler a demonstrat că „rătăcirea gândurilor“
constituie o etapă importantă a creativităţii. „Mintea e inerent nepotolită“, spune Schooler. „Aceasta se concentrează în permanenţă asupra celor mai interesante elemente din jur“33. Dacă copiii cresc cu impresia că cele mai fascinante lucruri din viaţa lor se regăsesc pe telefon, atunci ar trebui să îi educăm să acorde o şansă şi universului interior. De altfel, cu toţii, copii şi adulţi deopotrivă, ar trebui să ne împotrivim impulsului de a apela cu prioritate la dispozitivele noastre atunci când traversăm un moment de linişte.
Dispozitivele ne atrag deoarece reacţionăm la fiecare căutare de pe internet şi la fiecare informaţie nouă (sau mesaj nou) ca şi cum ar avea acelaşi caracter urgent ca al unei primejdii în sălbăticie.34 Prin urmare, stimulii provocaţi de ceea ce e nou (şi are dimensiune socială) ne împing către obiective imediate. În schimb, visatul cu ochii deschişi ne poartă spre obiective de lungă durată, ne ajută să punem bazele echilibrului de sine şi să
venim cu noi soluţii.35 Dacă vrem să încurajăm inovaţia, va trebui să-i convingem pe oameni s-o ia mai uşor, să îşi lase mintea să hoinărească şi să
petreacă timp de unii singuri.
Revendicarea conversaţiei începe odată cu revendicarea capacităţii de a rămâne singuri. Ar trebui să ne obişnuim să ne punem următoarea întrebare: de ce punem mâna pe telefon ca să ne alungăm gândurile? Poate că totuşi nu ne îndreptăm atenţia spre telefoane, ci ne îndepărtăm de altceva. Ne ascundem oare de anxietate? De ideile bune care cer eforturi considerabile din partea noastră? De problemele care cer timp pentru a fi rezolvate?
În universul lui „distribui, deci exist“, oamenii nu sunt încă pregătiţi să
acorde o şansă solitudinii. Am putea cultiva însă o mentalitate cu totul diferită, începând chiar cu propriii copii. Le-am putea aloca timp pe care să-l petreacă în lipsa dispozitivelor electronice. Le-am putea prilejui mai mult timp pentru ei. Cadrele didactice care reclamă faptul că părinţii văd în timpul liber un duşman al copiilor semnalează o situaţie reală. Copiii nu îşi pot dezvolta simţul solitudinii dacă nu au ocazia să aibă parte de
„plictiseală“, care apoi le-ar permite să se îndrepte spre sine, şi nu spre un ecran.
Atunci când cei mici se duc seara la culcare, nu ar trebui să aibă la ei nici telefon, nici tabletă. Să ne aducem aminte de crezul lui Erikson, conform căruia copiii au nevoie de „linişte“ pentru a-şi forma identitatea.36 William Deresiewicz, critic specializat în problemele sociale, susţine că am ajuns să
ne privăm în mediul online de capacitatea de a gândi independent. Spiritul de lider, mai spune el, „înseamnă să-ţi aduni forţele într-un singur punct şi să nu te dispersezi într-un noian de stimuli electronici şi sociali“37. Nu trebuie să ne mutăm într-o cabană la marginea pădurii pentru a ne bucura de aceste beneficii. Cert este că până şi o scurtă perioadă de izolare ne permite să acordăm atenţie propriilor gânduri, eliberând astfel calea spre autoreflecţie.
Autoreflecţia
Postez pe Twitter, deci exist
Câtă vreme am telefonul cu mine, nu voi sta în ruptul capului singură să meditez. […] Când prind un
moment de linişte, nu stau niciodată doar pe gânduri.
Telefonul mă salvează de la nevoia de a vorbi cu oameni noi ori de a-mi lăsa mintea să rătăcească.
Ştiu că nu este un lucru tocmai bun […], dar stilul meu de viaţă constă în a trimite mesaje pentru a face timpul să treacă mai repede. —Vanessa, studentă
Printre beneficiile solitudinii se numără creşterea capacităţii de autoreflecţie: conversaţiile pe care le purtăm cu noi înşine în speranţa că
vom înţelege mai bine cine suntem şi cine vrem să fim. Din punct de vedere profesional, care este vocaţia noastră? În plan personal, ce anume conferă
scop şi sens vieţii noastre? Oare ne putem ierta propriile greşeli ori pe ale altora? Cu ajutorul autoreflecţiei, reuşim să ne înţelegem mai bine pe noi înşine şi să ne cultivăm capacitatea de relaţionare.
Există numeroase practici – filozofice, religioase, spirituale şi psihologice – care au revendicat de-a lungul timpului aceste conversaţii de mare importanţă. În Occident, psihanaliza a venit cu propriile soluţii încă de la începutul secolului XX. În esenţă, psihanaliza reprezintă o tehnică
terapeutică, dar şi-a propus să devină o formă de percepţie a sinelui care să
transceadă limitele profesiei de psihanalist. Mişcarea psihanalitică a devenit o cultură în adevăratul sens al cuvântului, iar conceptele de bază ale acesteia au fost promovate de-a lungul timpului în romane, filme sau presă.
