se întâmple, dar nu a fost aşa. Câteva luni mai târziu, viaţa familiei s-a schimbat. Am fost diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică. Nu există
tratament. Nu există leac. Baftă mie! La începutul lui 2013, habar n-aveam de nimic.
După ce a optat să vadă versiunea Facebook a anului 2013, Sid a observat că programul nu a surprins nimic din ceea ce însemnase anul acela pentru el. Nu se putea altfel: cronologia „trebuia să abordeze anumite lucruri uşor superficial. Mai întâi a apărut o fotografie de la prima aniversare a fiului meu, iar apoi, însoţită de o tranziţie muzicală foarte drăguţă, a apărut postarea în care împărtăşeam diagnosticul“6.
Sid şi-a început scrisoarea către mine sugerând că nici un sistem automatizat nu ar putea înţelege vreodată ce înseamnă să trăieşti cu scleroză
laterală amiotrofică – modul în care un astfel de episod schimbă sensul tuturor evenimentelor anterioare şi ulterioare. Mai apoi însă, Sid dă înapoi.
Poate că ceea ce Facebook îi prezentase „reuşise totuşi să imortalizeze anul 2013“. Acel an a însemnat pentru el o serie de schimbări îngrozitoare. A
însemnat trecerea prematură de la normalitatea tortului aniversar la prezentarea într-un cabinet medical şi la pronunţarea condamnării la moarte.
Facebook a reuşit să surprindă acest lucru, „însă contrastul era prea puternic pentru a putea privi videoclipul cu uşurinţă. […] Nu-l puteam urmări ştiind că următoarea postare din montaj ar fi putut constitui un salt mult prea radical“.
Experienţa lui Sid ilustrează caracterul complex al utilizării rezultatelor algoritmilor ca metodă de reflecţie asupra sinelui. Pentru a înţelege mai bine ce anume contează cu adevărat pentru Sid, ar trebui să ne punem în pielea unei persoane bolnave în stadiu terminal. E de înţeles că opoziţiile extrem de pronunţate se pot dovedi dureroase, însă imaginile selectate automat l-au făcut pe Sid să aibă o altă perspectivă asupra anului respectiv.
Confruntarea cu ideea morţii pune într-o nouă lumină contrastul dintre achiziţionarea unor baloane cu ocazia unei petreceri aniversare şi certitudinea nonexistenţei. Secvenţele scurte cu postările de pe Facebook l-au făcut pe Sid să se gândească la asta. Algoritmul reţelei Facebook7 nu a fost gândit pentru a produce acest efect: omul e cel care a interpretat rezultatele astfel.
Citind e-mailul de la Sid, mi-am zis că nu strică niciodată să descoperimnoi obiecte evocatoare. Important este modul în care ne folosim de ele.
Totuşi, obiectele din viaţa noastră influenţează felul în care ne spunem povestea. Fie că vorbim de Facebook sau de Twitter, ne dorim să
transmitem poveşti care să fie pe placul celorlalţi, care să fie urmărite. Mi se spune adesea că „Twitter este echivalentul unei autobiografii, iar Facebook reprezintă o modalitate de a ţine un jurnal“. Cu toate astea, după
cum s-a văzut destul de clar în cazul Melissei, jurnalul public, la fel ca toate celelalte informaţii publice, ne vulnerabilizează în faţa dorinţei intrinseci de a mulţumi cititorii. Când apelăm la dispozitive care ne monitorizează starea fizică în scopul furnizării de indicii despre noi înşine, ajungem să fim supuşi unui alt tip de limitare: facem tot posibilul să identificăm poveşti care să coincidă cu cifrele.
De obicei, dispozitivele portabile colectează date care monitorizează, de exemplu, ritmul cardiac, respiraţia, transpiraţia, temperatura corporală, mişcările sau rutina de somn. Aceste date sunt afişate direct pe ecranul
telefonului nostru, de unde le putem accesa pentru a ne îmbunătăţi condiţia fizică. Simpla afişare a numărului de paşi făcuţi poate încuraja adoptarea unor mai bune practici fizice. În alte aplicaţii de monitorizare, informaţiile de ordin fiziologic sunt utilizate drept indicii ale stării de ordin psihologic.
În acest caz, motivaţia de a purta dispozitive de monitorizare corespunde aceluiaşi impuls care i-a împins pe aproape toţi cei din generaţia mea să-şi cumpere inele care indică dispoziţia. Singura diferenţă este că, deşi inelele erau haioase, nu erau deloc influente. Noile dispozitive de monitorizare au însă o precizie ridicată şi o influenţă mai mare. Ne dezvoltăm o viziune despre noi înşine (referitoare la corp şi la minte) care e strâns legată de ceea ce ne indică măsurătorile.
În timp ce unele aplicaţii de monitorizare folosesc senzori care ne interpretează starea fizică, altele ne solicită să ne raportăm starea de spirit, nivelul de concentrare sau disputele pe care le avem cu partenerul.8 Cu timpul intervine o schimbare discretă. Într-un anumit sens, „tu“ devii numărul de paşi pe care i-ai făcut pe parcursul săptămânii acesteia în comparaţie cu săptămâna precedentă. „Tu“ devii un ritm cardiac mai redus în decursul a două luni. Tu eşti cel care începe să perceapă, bucată cu bucată, imaginea de sine ca pe o sumă a elementelor sale cuantificabile.
Monitorizarea propriei persoane nu presupune automat o perspectivă
mecanicistă despre sine şi nici limitarea stimei de sine la nişte cifre, dar îi obişnuieşte pe oameni să se considere alcătuiţi din unităţi şi performanţe cuantificabile. Astfel, devine firească întrebarea: „Ce scor am înregistrat?“
În anii ’80, am scris că trecerea de la cultura psihanalitică la cea informatică a reprezentat o tranziţie de la semnificaţie la mecanism, de la profunzime la superficialitate. La acea vreme, pe măsură ce lumea computerelor se impunea ca metaforă dominantă pentru descrierea minţii, a avut loc o trecere de la ideea că sinele reprezintă un construct al limbajului şi istoriei umane la aceea că ar putea fi modelat prin intermediul limbajelor de programare.
Sinele „cuantificat“ sau „algoritmic“ al zilelor noastre este cu siguranţă o parte din această poveste amplă, dar vine şi cu ceva nou. În loc să considere calculatorul un model, sinele cuantificat se adresează direct oamenilor şi ne cere fiecăruia dintre noi să ne tratăm ca şi cum am fi nişte obiecte
computaţionale, supuse monitorizării stărilor noastre din ce în ce mai uşor de recunoscut. Sinele psihanalitic are în vedere trecutul care lasă amprente asupra limbajului; sinele algoritmic vizează aspectele pe care le poate monitoriza sub forma unor date dintr-o succesiune cronologică.
Cifrele şi povestea
Cifrele sunt atrăgătoare. Oamenilor le place să se raporteze la ei înşişi în funcţie de măsurători şi clasificări. Lucrul acesta nu e o noutate.
Dintotdeauna am fost atraşi de horoscoape, teste de personalitate sau chestionarele din reviste. Benjamin Franklin şi-a inclus în autobiografie un instrument de monitorizare, prin intermediul căruia se evalua în fiecare zi în funcţie de treisprezece virtuţi personale. Ceea ce diferă în zilele noastre este faptul că, aşa cum obişnuim să spunem, avem „o aplicaţie pentru asta“ – de fapt, nu doar pentru asta. Tot mai multe aspecte din viaţa noastră – atât trupeşti, cât şi sufleteşti – pot fi stocate sub formă de date şi ne pot fi furnizate ulterior prin filtrul unor algoritmi. În tot acest proces, ni se cere de regulă să ne percepem atât pe noi înşine, cât şi algoritmii drept o cutie neagră.
Resimţim această frustrare a cifrelor fără poveste în cazul lui Trish, o tânără în vârstă de 21 de ani, care scrie într-un jurnal online numit „750 de cuvinte“. Trish scrie în fiecare zi 750 de cuvinte, iar aplicaţia îi analizează
textul, comparându-i mesajele cu cele din zilele precedente, dar şi cu poveştile scrise de alte persoane. Îi sunt evaluate cuvintele – sau, din punctul ei de vedere, o evaluează pe „ea însăşi“– în funcţie de nivelul de maturitate, de conţinutul cu tentă sexuală, de gradul de violenţă, dar şi de cât de frecvent recurge la limbaj licenţios. În acelaşi timp, îi prezintă o imagine a propriilor preocupări. Când am discutat cu Trish, mi-a părut tulburată. Într-o zi, cu o săptămână în urmă, aplicaţia i-a transmis că
sesiunea zilnică de scriere i-a indicat că este interesată de moarte.
Trish este o adevărată sursă a contrastelor. Este sportivă de performanţă
şi studentă la filozofie, dar plănuieşte să urmeze cursurile unei şcoli de actorie la terminarea facultăţii. A făcut cunoştinţă cu dispozitivele generatoare de date atunci când a intrat în posesia unei brăţări Fitbit, un
produs comercial popular pentru monitorizarea numărului de paşi făcuţi zilnic, de calorii arse, precum şi a calităţii somnului. Din acel moment, a început să se intereseze de alte aplicaţii care i-ar putea oferi mai multe tipuri de informaţii. Când am făcut cunoştinţă cu ea, petrecuse deja şase luni pe
„750 de cuvinte“.
În ziua în care a primit vestea că moartea reprezintă un subiect de interes pentru ea, Trish folosise cele 750 de cuvinte pentru a descrie o conversaţie purtată cu o prietenă care o făcuse să se simtă neînţeleasă. Trish mi-a spus că s-a simţit mai bine scriind despre asta. Totuşi, din cauza interpretării aplicaţiei, a început să se frustreze. Nu reuşea să-şi dea seama ce legătură
are moartea cu faptul că prietena ei nu o înţelege. Ca atare, a încercat să
înţeleagă cum funcţionează algoritmul respectiv.9
Mi se pare şocant că scriu pe tema morţii mai mult decât alţii. De fapt, nici măcar nu mă deranjează comparaţia cu restul lumii. Supărătoare mi se pare comparaţia cu mine însămi. Mi-e greu să nu o iau personal; ceea ce îmi dă de gândit. Toată treaba asta cu moartea mi se pare extrem de ciudată. Aplicaţia mă face să mă întreb de ce crede asta despre mine.
Ceea ce o deranjează cel mai tare pe Trish este faptul că, odată ce aplicaţia o pune pe gânduri, nu are unde să îşi exprime gândurile sau dezacordul: „Nu e ca şi cum aplicaţia ar fi psihologul meu. Nu există o relaţie între noi. Nu-i pot spune de ce mă simt într-un anumit fel. Eu chiar nu consider că mă gândesc la moarte“. În orice caz, Trish nu este sigură
dacă i-ar fi de folos să afle ce cuvinte au împins aplicaţia să ajungă la acea concluzie.10 Trish are nevoie de fapt de o conversaţie.
Evgeni Morozov, specialist în tehnologie, explică lacunele informaţiilor afişate lui Trish. Poveştile devin nişte simple cifre, iar cifrele par să indice anumite rezultate. Morozov se teme că, atunci când primesc interpretarea cutiei negre, oamenii sunt tentaţi să se limiteze la asta.11 Fie sunt mulţumiţi, fie se neliniştesc.
