frecvent în acest fel. Ideea centrală a strategiei terapiei conversaţionale este să descoperim ce gândim învăţând să ne ascultăm pe noi înşine în timpul
unei conversaţii. Nu putem face acest lucru dacă ne lăsăm pradă unor crize generate tot de noi. La îndemnul „opreşte-te şi cugetă“, terapia conversaţională adaugă „opreşte-te şi ascultă-ţi gândurile“.
Discuţiile purtate în cadrul terapiei conversaţionale nu urmează un protocol prestabilit. Conversaţiile terapeutice dau roade nu pentru că
terapeuţii transmit diverse informaţii, ci pentru că aceştia dezvoltă anumite relaţii prin intermediul conversaţiei. Psihanalistul Adam Phillips a numit psihanaliza „singurătate în doi“.17 La sfârşitul unei şedinţe reuşite de terapie, pacientul pleacă cu glasul terapeutului „interiorizat“. Pacienţii s-au adaptat, devenind astfel propriii lor parteneri de dialog. Ne obişnuim să
avem în vedere primele noastre reacţii şi apoi să le analizăm în profunzime.
Învăţăm să ne întrebăm: „Cine vorbeşte de fapt aici? De unde mi se trag sentimentele? Înainte de a le reproşa altora că mă neglijează, oare nu cumva eu îi neglijez pe ei?“
Cu ajutorul modelului de ascultare activă implementat de terapia conversaţională, învăţăm să fim atenţi nu numai la cuvinte, ci şi la muzică, la linişte, la sunetul scos de oameni atunci când vorbesc. Printr-o astfel de atenţie, învăţăm să ne ascultăm pe noi înşine. Învăţăm să evităm autocenzura şi să ne luăm în serios. Învăţăm să distingem tipare în propriul comportament; învăţăm să respectăm trecutul şi felul în care acesta tinde să
se repete dacă nu suntem suficient de vigilenţi.
Aprofundând cultura conversaţiei, psihanaliza demonstrează cât de multebeneficii putem extrage de pe urma ei. Această metodă ne învaţă că
modalităţile în care ne purtăm conversaţiile sunt specifice nouă şi interlocutorilor noştri. Discuţiile au o particularitate importantă. După cum spuneam la început, psihanaliza este mai mult decât un simplu tratament; ea furnizează un lexic care indică un set de valori fundamentale: răbdare, semnificaţie, poziţia centrală a poveştii.
Deşi au criticii lor, termenii de mai sus ne oferă o abordare solidă, chiar şi în vremurile noastre puternic tehnologizate: dacă un instrument de monitorizare a fericirii ne va transmite vreodată o cifră supărătoare, vom şti cum să punem problema. Vom şti că soluţia nu se regăseşte în rezultatul generat de algoritm, ci în conversaţia pe care ne ajută s-o demarăm şi în nivelul de pregătire necesar unei astfel de conversaţii. Sinele nostru
cantitativ lasă în urmă date care nu indică rezultate sau concluzii, ci debutul poveştii noastre.
Visez ca, pe viitor, oamenii să poată analiza rezultatele aplicaţiilor lor de monitorizare împreună cu un informatician care să le explice felul în care funcţionează algoritmii – dar şi cu un terapeut care să îi ajute să transpună
informaţiile în contextul vieţii lor. Dintr-o perspectivă mai realistă, oamenii ar urma să dezvolte o dublă percepţie: cultura psihanalitică şi cea informatică şi-ar putea găsi astfel punctul sinergic necesar.
4. În traducere liberă, „punere în act“; termen folosit în psihanaliză pentru a desemna o acţiune care indică cel mai adesea un caracter impulsiv, relativ discontinuu, luând deseori o formă de auto-sau heteroagresiune; se referă la tendinţa subiectului de a traduce în act imediat şi într-o modalitate involuntară un gest revelat pe timpul analizei, confirmând astfel ceea ce iniţial era negat (n. tr.).
AL DOILEA SCAUN
Familia
„Tati! Nu mai sta pe Google! Vreau să vorbesc cu tine!“
La mine în familie, certurile se poartă pe Gchat. Asta simplifică mult lucrurile. Nu văd rostul discuţiilor în contradictoriu purtate faţă în faţă. —Colin, student
O prietenă bună m-a invitat să iau cina cu familia ei în Maine. Am făcut drumul din Boston cu maşina. M-am revăzut cu prieteni de care mă leagă o istorie îndelungată; am purtat conversaţii despre politică, serviciu, copii şi alte bârfe locale. Mi-am îndreptat atenţia către Alexa, o tânără aflată la sfârşitul adolescenţei care stătea cu nasul în telefon. Am schimbat câteva vorbe. Era manierată, dar când ecranul telefonului s-a aprins, s-a uitat la mine şi, zâmbindu-mi cu jumătate de gură, mi-a dat de înţeles că timpul petrecut împreună se scursese. Tocmai primise un Snapchat, o fotografie care dispare la doar câteva secunde de la deschiderea ei. Alexa era nerăbdătoare, aşa că m-am scuzat şi am lăsat-o să se întoarcă la telefon. În următoarele câteva ore, Alexa şi-a pus telefonul deoparte, alăturându-se celorlalţi invitaţi, doar de vreo patru-cinci ori, şi de fiecare dată preţ de numai câteva minute. Când i-am căutat cu privirea pe copiii mai mici, am observat că şi ei stăteau pe telefoane.
Stan, un prieten în vârstă de aproximativ 55 de ani, a urmărit-o la rândul lui pe Alexa. Aşa am început să vorbesc cu el. Ne-am amintit de reuniunile de familie din copilărie, despre cum eram aşezaţi uneori la masa copiilor şi ne străduiam să auzim conversaţiile adulţilor. Când părinţii noştri vorbeau cu ceilalţi adulţi, păreau să se exprime într-o cu totul altă limbă. Se auzeau bârfe picante despre vecini. Se spuneau poveşti despre rude care nici măcar nu ştiam că există. Stan mi-a spus: „Îmi amintesc cât de entuziasmat am fost la gândul că în sfârşit aş fi putut avea ceva de discutat cu adulţii. Iar dacă s-ar fi arătat interesaţi, mi-aş fi zis: «Ştiu cum să le vorbesc!»“. Am dat de mulţi alţi nostalgici asemenea nouă. Problema este că nostalgia nu
influenţează eficient comportamentul. Asemenea celor care susţin că nu este în regulă să te desparţi de partener printr-un SMS, dar tot o fac, sunt şi cei care descriu în termeni poetici conversaţiile pe care le purtau odinioară
la cină şi care recunosc că în ziua de azi stau cu telefonul în mână şi trimit mesaje când iau cina cu familia.
În consecinţă, există copii care se plâng încă de la cele mai fragede vârste de faptul că trebuie să concureze cu telefoanele inteligente pentru a le putea capta atenţia părinţilor. O fetiţă în vârstă de cinci ani a început să se plângă
după ce telefonul mamei ei a vibrat pentru a treia oară în timpul cinei:
„Mami, te rog! Mi-ai promis! Ai stat deja cinci minute!“ Un băieţel de opt ani s-a ridicat de la masă şi şi-a tras mama de mânecă atunci când aceasta şi-a scos telefonul: „Nu. Nu acum. Nu acum!“, a stăruit el. Pe măsură ce se întorcea cu spatele la propriul copil, mama i-a răspuns: „Mami trebuie să
dea rapid un telefon“. Îmbufnat, băieţelul s-a aşezat înapoi pe scaunul lui.
Un moment de referinţă pentru mine este acela când Chelsea, o adolescentă în vârstă de 15 ani, aflată pe perioada vacanţei de vară într-o tabără unde dispozitivele electronice erau interzise, şi-a descris dezamăgirea pe care a simţit-o atunci când tatăl ei a întrerupt cina în timpul weekendului dedicat părinţilor, căutând nişte informaţii pe telefon: Seara trecută am ieşit la cină cu tata. Discutam despre ceva, când brusc nu mi-am mai amintit răspunsul la ceva, cum ar fi numele regizorului unui film pe care îl văzusem, iar el a deschis repede telefonul să caute. I-am spus imediat: „Tati, nu mai sta pe Google. Vreau să vorbesc cu tine.
Nu-mi pasă care este răspunsul corect! Vreau doar să vorbesc cu tine“.
Chelsea îşi doreşte ca tatăl ei să îi acorde toată atenţia. Obsesia pe care o are pentru telefon o nelinişteşte. Cu toate acestea, atunci când nu se află în tabără, Chelsea recunoaşte că îşi tratează prietenii exact aşa cum o trata tatăl ei, întrerupând conversaţiile pentru a căuta ceva, pentru a trimite un mesaj sau pentru a-şi verifica profilul de Instagram. Iată complexitatea zilelor noastre, iată contradicţiile pe care le întâlnim.
Familia 2.0: efortul conversaţiei în familie
La prima vedere, viaţa de familie din zilele noastre arată la fel ca întotdeauna; am conservat structura lucrurilor: avem cine, excursii cu şcoala şi reuniuni de familie.
La o privire mai amănunţită, părem să trăim însă o viaţă de familie la superlativ: putem împărtăşi atât de multe alte lucruri cu membrii familiei (filmuleţe, fotografii, jocuri, tot ce e pe lume). Putem fi „alături“ de familie pe noi planuri: din anumite puncte de vedere, nu stăm niciodată despărţiţi.
Încă îmi amintesc prima noapte petrecută departe de fiica mea, care avea pe atunci un an. Ţin minte că stăteam singură într-o cameră de hotel din Washington şi vorbeam cu ea, care se afla în vestul statului Massachusetts.
Am ţinut strâns receptorul în timp ce soţul îi ţinea telefonul la ureche. Mă
prefăceam că înţelege cine se află la celălalt capăt al firului. Când am încheiat apelul telefonic, am început să plâng pentru că mi se părea că nu înţelesese nimic. Acum însă ne putem vedea pe Skype, pe FaceTime. Când nu suntem împreună, o pot privi cum se joacă ore în şir.
Privind totuşi cu alţi ochi, rolul tehnologiei în viaţa de familie este mult mai complex de atât. La fel ca în multe alte aspecte ale vieţii, suntem tentaţi să stăm împreună, dar şi separat. La cină ori în parc, părinţii şi copiii îşi îndreaptă atenţia spre telefoane şi tablete. Conversaţiile care înainte se purtau faţă în faţă se mută acum online. Membrii mai multor familii îmi spun că, pentru a se putea exprima mai bine, preferă să se certe prin SMS-uri, e-mailuri sau pe Gchat. Unii numesc acest fenomen „ceartă prin mesaje“.
Evitarea conversaţiei directe cu membrii familiei duce la instalarea unei crize a educaţiei. Avem nevoie de aceste conversaţii în familie datorită
rolului pe care îl au, în primul rând legat de ceea ce învaţă copiii despre ei înşişi şi despre felul în care ar trebui să se comporte cu alte persoane.
Conversaţia este un mijloc de a înţelege alte perspective, de a empatiza, dar şi de a te bucura de gestica, umorul şi ironia din timpul dialogului. Ca şi în cazul limbajului, capacitatea de a înţelege aceste subtilităţi umane este înnăscută. Dezvoltarea lor depinde însă de mediul în care se află copilul.1
