Fără îndoială, conversaţiile purtate la şcoală şi la locul de joacă sunt cruciale, numai că familia este cea care, pe o perioadă îndelungată de timp şi pe parcursul celor mai intense legături emoţionale, are întâietate în viaţa
copilului. Atunci când acordă atenţie conversaţiei, adulţii le arată copiilor cum funcţionează ascultarea. Cu ocazia conversaţiilor purtate în familie, copiii descoperă că sentimentul de a fi ascultaţi şi înţeleşi este reconfortant şi plăcut.
Conversaţia în familie le permite copiilor să înveţe pentru prima dată că
şi ceilalţi oameni merită să se bucure de înţelegere, în ciuda faptului că sunt diferiţi; îi învaţă să se pună în locul altora, adeseori în locul fraţilor sau surorilor lor. Dacă, de exemplu, copilul este supărat pe un coleg de clasă, îi putem da de înţeles că n-ar strica să încerce să privească lucrurile şi din perspectiva celuilalt.
În timpul conversaţiilor purtate în familie, copiii au cele mai mari şanse de a înţelege că ceea ce spun ceilalţi (şi felul în care o spun) este cheia sentimentelor pe care le nutresc şi că lucrul acesta chiar contează. Aşadar, conversaţiile purtate în familie sunt un prilej de formare a empatiei. Atunci când adultul întreabă un copil supărat cum se simte, adultul poate sublinia faptul că furia şi frustrarea sunt emoţii acceptabile; ele ne formează ca oameni. Sentimentele de supărare nu trebuie nici ascunse, nici negate. Ceea ce contează de fapt este ce facem mai departe cu ele.
Comunicarea cu membrii familiei reprezintă o oportunitate de a înţelege că este mult mai bine să discutăm deschis despre emoţiile noastre decât să
acţionăm mânaţi de acestea, oricât de puternice ar fi ele. În acest fel, discuţiile în familie pot contribui la inocularea copilului împotriva actelor agresive de la şcoală. Bullyingul poate fi descurajat atunci când copiii reuşesc să se pună în pielea celorlalţi şi să reflecteze asupra impactului propriilor acţiuni.
Caracterul intim al conversaţiilor purtate în familie le arată copiilor că
viaţa poate fi parţial trăită într-un cerc restrâns şi ferit. Chiar dacă nu se întâmplă tocmai aşa, ideea unui spaţiu familial securizat este extrem de importantă: ne dă de înţeles că relaţiile au anumite limite pe care ne putem baza. Astfel, comunicarea cu membrii familiei devine un prilej de a ne lăsa ideile să se dezvolte libere. În universul disimulant al lui „distribui, deci exist“, conversaţia în familie constituie pentru fiecare dintre noi o ocazie de a fi autentici. Conversaţia în familie ne mai învaţă că uneori avem nevoie de timp pentru a rezolva lucrurile şi că putem avea suficient timp datorită
oamenilor dispuşi să aibă răbdare cu noi. Prezenţa unui simplu telefon în timpul mesei poate perturba totul. Odată ce telefonul apare în preajma noastră, ajungem, asemeni celorlalţi, într-o competiţie cu tot ce ne înconjoară.
Cercul confidenţial al discuţiilor în familie rămâne un subiect sensibil.
Roberta, o tânără în vârstă de 21 de ani, se plânge că mama ei a început să
posteze pe Facebook fotografii cu mesele luate în familie. Roberta a început să simtă că ceva e nelalocul lui. De atunci, nu mai are sentimentul că
familia ei e singură: „Nici măcar nu mai pot să mă relaxez şi să port pantaloni de trening când petrec timp cu familia. Mama ar putea să posteze o poză cu noi în orice moment“. Roberta mi-a povestit acest lucru oarecum în spirit de glumă, dar de fapt nu era supărată doar din cauză că pierdea ocazia de a se relaxa în pantalonii ei de trening. Îşi dorea să poată petrece timp în care să se simtă „ea însăşi“, fără să se îngrijoreze de impresia pe care o face.
Atunci când avem spaţiul nostru intim, nu trebuie să fim atenţi la fiecare cuvinţel pe care îl rostim. Din păcate, o mare parte din ceea ce aflu de la părinţi şi copii se referă la dorinţa acestora de a-şi spune unul altuia „ce trebuie“. În mod ideal, familia ar constitui un spaţiu în care să nu fie în permanenţă nevoie să ne stresăm în legătură cu ce spunem, în care să putem simţi că familia se dedică nouă şi că există încredere reciprocă şi siguranţă.
Pentru a le putea oferi copiilor aceste recompense, adulţii trebuie să fie prezenţi, să lase telefonul deoparte, să fie atenţi la copii şi să îi asculte; după
care, s-o ia de la capăt.
Da, s-o ia de la capăt. Când vorbim de conversaţia în familie, rezultatele se obţin pe măsură ce copiii înţeleg că se află într-un spaţiu la care pot reveni zi de zi. Atunci când mijloacele de comunicare digitale ne încurajează să ne revizuim vorbele până când spunem „ce trebuie“, riscăm să pierdem din vedere un lucru extrem de important: relaţiile interumane nu se consolidează neapărat pentru că spunem noi ceva anume, ci pentru că ne implicăm suficient de mult încât să luăm parte şi la alte conversaţii. În cadrul conversaţiilor purtate în familie, copiii învaţă că poate cele mai importante lucruri nu sunt informaţiile împărtăşite, ci legăturile consolidate.
Nu este deloc uşor să menţinem aceste relaţii dacă rămânem cu ochii în
telefon.
În altă parte: un studiu despre distragerea atenţiei
În 2010, Jenny Radesky, o tânără specialistă în pediatrie, a observat că tot mai mulţi părinţi şi îngrijitori folosesc telefonul atunci când stau cu cei mici: „Fie că vorbim de restaurante, mijloace de transport în comun sau locul de joacă, telefoanele sunt nelipsite“. Radesky era conştientă că atenţia acordată copiilor este crucială în aceste momente: „Reprezintă fundamentul pentru dezvoltarea relaţiilor“.
Acestea sunt momentele în care avem ocazia să ne ascultăm copiii, să le oferim răspunsuri verbale şi nonverbale, să îi ajutăm să depăşească noile provocări, să-şi gestioneze reacţiile violente şi să se înţeleagă mai bine.
[…] Acesta este modul în care copiii învaţă să-şi gestioneze emoţiile puternice, să interpreteze semnalele sociale din partea altor persoane sau să poarte o conversaţie – abilităţi care sunt mult mai greu de deprins după
vârsta de 10 sau 15 ani.2
În opinia lui Radesky, dacă cei responsabili de îngrijirea copiilor stau cu telefonul în mână, aceste conversaţii preliminare fundamentale sunt perturbate. În ce măsură însă? Şi cât de mult stau de fapt părinţii la telefon?
Radesky a desfăşurat un studiu la care au participat 55 de adulţi. Aceştia îşi supravegheau copiii în timp ce luau masa împreună la un restaurant de tip fast-food. Iată rezultatul: în general, adulţii au fost mai atenţi la telefoane decât la copii.3 Unii mai interacţionau ocazional cu propriii copii, dar cei mai mulţi dintre ei s-au refugiat complet în dispozitivele lor. La rândul lor, copiii fie au devenit pasivi şi dezinteresaţi, fie au încercat în zadar să
capteze atenţia adulţilor prin episoade de comportament inadecvat.
În astfel de momente, asistăm la apariţia unui nou tip de tăcere în viaţa de familie. Constatăm cum copiii învaţă că, oricât s-ar strădui, nu vor reuşi niciodată să-i îndepărteze pe adulţi de tehnologie. Vedem copii văduviţi nu numai de cuvinte, ci şi de adulţi care să îi privească în ochi. Înţelepciunea interioară a copiilor intră în acţiune atunci când aceştia se luptă să
stabilească un contact vizual cu adulţii în restaurant. Bazele echilibrului
emoţional şi ale fluenţei în exprimare se stabilesc încă din copilărie, când copiii realizează un contact vizual şi interacţionează cu persoane active şi implicate. Bebeluşii care sunt lipsiţi de contact vizual şi care se confruntă
cu „faţa inexpresivă“ se agită, devin retraşi şi, în cele din urmă, sunt cuprinşi de depresie.4 În prezent, specialiştii în neuroştiinţe consideră că, atunci când părinţii îşi îndreaptă atenţia spre telefoane în loc să aibă grijă de copii, „simulează pur şi simplu o paradigmă a feţei inexpresive“ (acasă ori la restaurant) cu toate consecinţele negative aferente.5 Nu e de mirare dacă
copiii care nu au avut parte de cuvinte, de contact vizual şi de chipuri expresive ar deveni rigizi şi indiferenţi faţă de alţii.
Părinţii se întreabă dacă utilizarea telefonului mobil ar putea duce la apariţia sindromului Asperger. Nu este nevoie să elucidăm această dilemă
pentru a sublinia ceea ce este deja evident. Dacă nu ne îndreptăm privirea spre propriii copii şi nu îi angrenăm în discuţii, să nu ne mirăm dacă vor deveni stângaci, reţinuţi şi anxioşi în ceea ce priveşte conversaţia.
Ipoteza „piesei lipsă“
Acasă la Leslie, privirile sunt adeseori plecate, iar la masă este linişte.
Leslie, o adolescentă în vârstă de 15 ani, spune că tăcerea se aşterne în momentul în care mama ei îşi încalcă singură regula de a nu veni la masă cu telefonul. După ce mama îşi scoate telefonul, se produce o „reacţie în lanţ“.
Conversaţiile în familie sunt chestiuni sensibile la cină.
Mama stă nonstop pe e-mail. La fel şi cu telefonul, îl are în permanenţă
