să fie empatici observând eforturile celorlalţi de a fi empatici faţă de ei.
De ce aleg oare părinţii telefoanele, îndepărtându-se astfel de propriii copii? Ei susţin că sunt pur şi simplu distraşi de conţinutul din mediul online, conţinut care de multe ori are legătură cu serviciul lor. Şi uite aşa ajung de la una la alta. Alteori însă e vorba de mai mult de atât: părinţii vor să se „deconecteze“ de la tensiunile vieţii de familie. Am cunoscut-o mai devreme pe Melissa, o elevă în vârstă de 18 ani, ai cărei părinţi sunt în pragul divorţului. Aceştia se ceartă constant, iar cina este deseori momentul din zi când lucrurile se complică. Tatăl Melissei face mici gesturi tăioase: pune prea mult piper în sosul de spaghete, deşi ştie că soţiei lui nu-i place piperul. Atunci când se iscă o ceartă (adică practic seară de seară), mama Melissei explodează de nervi, iar Melissa o urmează, ţipând la rândul ei.
Atunci când se ajunge aici, Melissa spune că şi-ar dori să stea de vorbă
cu mama ei, doar că în tot acel haos care domneşte pe timpul cinei, când toată lumea ţipă, îşi fac apariţia telefoanele mobile. Mama părăseşte peisajul ca să le ceară sprijinul prietenilor din online, iar Melissa îi calcă pe urme: deschide telefonul şi, intrând pe Facebook, accesează propria reţea de contacte.
Mamei Melissei îi este greu să revină la fiica ei supărată şi să-i ofere conversaţia paşnică de care are nevoie. Nu telefoanele sunt de vină pentru tăcerile nou apărute în familiile noastre, dar ne ajută să evităm cu uşurinţă
conversaţiile delicate. Dacă ne gândim la copiii noştri şi la dezvoltarea lor, aceste discuţii complexe sunt indispensabile.
Rămasă singură cu propriul dispozitiv, Melissa nu primeşte ajutorul de care are nevoie. Atunci când cineva manifestă empatie faţă de noi, descoperim că acel cineva ne ascultă şi că şi-a luat angajamentul de a rezolva lucrurile. Mama Melissei ar fi cea mai în măsură să-şi asume acest angajament faţă de fiica ei şi să-i spună: „Lucrurile nu sunt deloc roz. Îmi pare rău că tocmai eu, în postura de adult, te-am supus acestei situaţii.
Spune-mi cum te simţi. Nu promit că voi reuşi să te ajut acum, dar sunt alături de tine şi mă străduiesc să ieşim cu bine din această situaţie“. În loc să facă asta, ea îşi îndreaptă imediat atenţia spre telefon.
Unii părinţi îmi spun că (cel puţin în anumite momente) nu renunţă la telefon din cauză că se simt intimidaţi de copiii lor, care par să trăiască într-o comunitate virtuală pe care nu o înţeleg. Părinţii susţin că le este teamă ca nu cumva „să se facă de râs“, aşa că încearcă să ţină pasul. Nu vor să se simtă inutili. „Am senzaţia că telefonul funcţionează ca un instrument de contrabalansare“, mărturiseşte o mamă în vârstă de 40 de ani.
Părinţii nu ar trebui să caute instrumente de contrabalansare, întrucât lucrurile nu sunt toate egale. Temându-se de expertiza tehnologică a copiilor lor, părinţii riscă să dea uitării faptul că au o viaţă întreagă de împărtăşit – experienţă pe care copiii lor nu o au.
Imaginează-ţi că fiica ta în vârstă de 15 ani, care ştie să configureze singură întreaga reţea de acasă – de la imprimantă până la televizor –, se teme să vorbească la telefon deoarece nu are încredere în capacitatea de a-şi găsi cuvintele. Nu ştie cum să reacţioneze în faţa celor care o hărţuiesc la şcoală. Îi este teamă de o întâlnire faţă în faţă cu profesorii. Are nevoie de tine.
După cum am văzut, părinţii întrerup uneori conversaţiile pentru a căuta lucruri online, crezând că astfel vor putea contribui la diversificarea discuţiilor în familie. Părinţii nu consideră că se îndepărtează în vreun fel de copiii lor. Au impresia că pur şi simplu vin cu informaţii suplimentare.
Problema este că copiii nu prea sunt de aceeaşi părere.
Să ne amintim de adolescenta de 15 ani care şi-a oprit tatăl să caute pe internet răspunsul la o nelămurire: „Tati! Nu mai sta pe Google! Vreau să
vorbesc cu tine!“ Şi-ar fi dorit ca simpla ei prezenţă să fi fost de ajuns. Nu voia să se simtă lămurită, edificată sau într-o competiţie cu întreaga
comunitate online. Un student în anul al treilea, al cărui tată are obiceiul de a sta cu telefonul pornit în timpul cinei pentru a eficientiza conversaţiile, califică această practică drept o „pauză“ usturătoare: „E ca şi cum am apăsa pe butonul de resetare, luând astfel totul de la zero. Nu ni se dă şansa reală
de a dezvolta o conversaţie“.
Haley, studentă tot în anul al treilea, spune că părinţii ei „au pus întotdeauna preţ pe conversaţie şi pe cina luată în familie“, dar asta „s-a terminat atunci când părinţii mei şi-au cumpărat iPhone“. Acum „sunt dependenţi de telefon şi nici măcar nu-şi dau seama“.
La numai două zile de la ultima vizită a lui Haley acasă, la masă s-a iscat o ceartă pe tema aranjării mesei organizate în urmă cu un an de Ziua Recunoştinţei. Ambii părinţi şi-au scos telefonul pentru a căuta fotografii doveditoare.
Haley le-a cerut părinţilor să îşi lase telefoanele deoparte în timpul cinei, dar nici nu o băgau în seamă: „Nu au nici un regret. Doar îmi spun că le pare rău, dar trebuie să se uite rapid la ceva, să verifice vremea sau să
trimită repede un e-mail“. Din spusele lui Haley, chiar dacă părinţii ei nu-şi aduc telefonul la masă, tot cu gândul la el stau. Pe tot parcursul cinei, spune Haley, părinţii ei de-abia aşteaptă să termine de mâncat, pentru ca apoi „să
se ridice de la masă şi să deschidă telefonul“.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, părinţii lui Haley au intrat pe telefon în timp ce luau cina cu bunicul ei, tatăl mamei sale. Haley mărturiseşte că, atunci când telefoanele au apărut în peisaj, bunicul ei a început să se
„agite“, iar ea s-a simţit trădată. Când cei patru luau cina împreună şi vorbeau, simţea că se află într-un loc special, un circuit închis unde se întâlneau mai multe generaţii. Telefoanele au întrerupt însă circuitul: „M-am simţit de parcă ceva se blocase […] şi trebuia s-o luăm de la capăt“. Din păcate, nu s-a mai putut. Atmosfera se schimbase.
Când Haley le vorbeşte părinţilor despre temerile ei, aceştia o acuză de ipocrizie. Văzând că şi fiica lor stă cu telefonul în mână, nu li se pare corect ca tocmai ea să facă pe „poliţista tehnologiei“. Haley se consideră însă
îndreptăţită. Este totuşi o copilă care îşi doreşte să stea de vorbă cu părinţii.
Asta ar trebui să fie de ajuns.
În prezent, strategia lui Haley este de a ţine totul în ea până în clipa în
care va considera că părinţii sunt cu adevărat dispuşi s-o asculte: „Asta înseamnă că uneori trebuie să aştept să vorbesc cu mama până a doua zi.
Sau poate până o văd din nou“. Ajunşi la vârsta adolescenţei, copiii descoperă că nu sunt întotdeauna în mintea părinţilor lor şi nici singurii cărora li se acordă atenţie, dar se simt mai liniştiţi când ştiu că, dacă au vreodată nevoie, le pot capta părinţilor atenţia imediat. Haley şi-a pierdut însă speranţa.
Asimetria
Relaţia dintre părinţi şi copii nu este simetrică. E firesc ca cei mici să-şi dorească atenţia părinţilor, dar să nu fie neapărat dispuşi să le acorde atenţie la rândul lor. De fapt, copiii care spun că vor să stea de vorbă cu părinţii absenţi îi pot chiar îndepărta. Amelie, o tânără absolventă de facultate în vârstă de 27 de ani, îşi aminteşte de „asimetriile“ din perioada adolescenţei ei:
În adolescenţă, mă supăram pe părinţii mei pentru că stăteau pe telefon, dar în acelaşi timp, când mama venea la mine să mă îmbrăţişeze sau pur şi simplu încerca să se apropie de mine, eu o respingeam şi reveneam la telefon. Făceam asta doar ca s-o enervez. Trebuia să mă distanţez de ea, să-i arăt că nu am nevoie de ea.
Chiar şi aşa, Amelie recunoaşte că îndrăgea tare mult discuţiile cu părinţii ei de pe vremea când telefoanele nu erau permise la masa de seară.
De multe ori, erau atât de interesante, încât continuau şi după cină: „Uneori aveam invitaţi la cină – ori vecini, ori rude – şi stăteau de vorbă chiar şi după ce terminam de mâncat. Se duceau apoi în sufragerie, la cafea şi prăjituri, iar eu şi sora mea îi urmăream şi ascultam cum vorbesc. Uneori ne mai băgam şi noi în vorbă. N-aş fi zis, dar chiar mă distram“.
Îmi amintesc de Amelie de fiecare dată când discut cu adolescenţi care recunosc cu reţinere cât de mult preţ pun pe conversaţiile posibile doar datorită regulilor impuse de familie (cum ar fi interzicerea telefoanelor la masă).
Marni, o adolescentă în vârstă de 15 ani, se răzvrăteşte împotriva deciziei familiei sale de a „restricţiona accesul la telefon pe timpul cinei“ ţinându-şi
telefonul ascuns sub coapsă, cât să poată trage puţin cu ochiul. Cu toate acestea, Marni este mulţumită de regula „fără telefoane“.
Ţine la respectarea acestei reguli, dar în acelaşi timp vrea să o şi poată
încălca, măcar preţ de câteva clipe. Asta mă duce cu gândul la studenţii mei, care îmi spun că le place să arunce în timpul cursurilor câte o privire la telefon, dar le place şi când profesorii insistă ca discuţiile din timpul cursurilor să se desfăşoare fără telefoane. În opinia unuia dintre ei: „Asta dovedeşte că profesorului îi pasă cu adevărat“.
