Într-adevăr, deşi mulţi părinţi conştientizează cât de nefericiţi sunt copiilor lor, tot nu sunt dispuşi să lase telefonul din mână. Pur şi simplu se sustrag de la responsabilităţi. Totuşi, această situaţie poate fi remediată.
În primul rând, părinţii trebuie să înţeleagă mai bine care este miza dialogului cu propriii copii; de exemplu: dezvoltarea unor valori precum încrederea şi stima de sine, empatia, prietenia sau intimitatea.
În al doilea rând, părinţii trebuie să renunţe să se mai raporteze la ataşamentul faţă de propriile telefoane folosind metafore simpliste ale ideii de dependenţă, dar mai ales trimiteri glumeţe la o aşa-zisă
„semidependenţă“, de pildă: „Sunt semidependent de telefonul meu şi nu
am ce să fac în privinţa asta“. Adevărul este că suntem cu toţii vulnerabili la satisfacţia emoţională pe care ne-o oferă telefoanele. În consecinţă, primim recompense la nivel neurochimic atunci când o stimulăm activ.
De-abia atunci când vom conştientiza potenţialul real al tehnologiei –
felul în care tehnologia simplifică sau pune într-o lumină mai bună anumite lucruri – vom reuşi să ne privim vulnerabilitatea dintr-o perspectivă mai clară. Nu înseamnă că dăm automat dovadă de slăbiciune dacă ne simţim
„dependenţi de telefon“. Manifestăm reacţii previzibile faţă de un sistem foarte bine pus la punct. Dacă privim lucrurile din acest unghi, ne-am putea plasa la jumătatea drumului către noi alegeri şi alte schimbări necesare.
La nivel de familie, ne putem asuma responsabilitatea pentru utilizarea tehnologiei în aceeaşi măsură în care ne asumăm responsabilitatea pentru alimentele pe care le consumăm. În ciuda publicităţii, a marketingului şi a efectului biochimic al zahărului, suntem cu toţii de acord că alimentele sănătoase, în cantităţi adecvate, servesc intereselor familiei noastre. În timp, am făcut presiuni asupra producătorilor de alimente pentru a-şi adapta gama de produse. În momentul de faţă, aplicaţiile au rolul de a ne ţine cu ochii în telefon. Dezvoltatorii acestor programe beneficiază de pe urma atenţiei noastre, nu de pe urma felului în care tehnologia ne poate fi de folos în viaţă.
Externalizarea conflictelor
În cazul familiei lui Colin, el şi ceilalţi doi fraţi ai săi au pornit pe drumuri cu totul diferite faţă de cum anticipaseră părinţii lor. Au fost cu toţii trimişi la şcoli pregătitoare din New England în speranţa că îşi vor alege meserii convenţionale, însă Colin, student în anul al treilea, se pregăteşte pentru o carieră de muzician, în vreme ce fratele lui mai mare este instructor de schi în Vail. Părinţii lui Colin îşi doresc să organizeze călătorii periodice pentru a ţine familia unită; numai sora lui, care lucrează ca programator în New York în cadrul unei companii care oferă servicii de internet, simte că îşi poate organiza timpul în aşa fel încât să facă posibile astfel de reuniuni.
Colin spune că, atunci când membrii familiei lui au un conflict, de obicei din cauza faptului că el şi fraţii lui nu se ridică la aşteptările părinţilor,
„certurile se poartă pe Gchat“. Lui Colin îi convine: „Asta simplifică mult lucrurile“. Este încântat că, datorită acestei desfăşurări mai cursive a lucrurilor, are timp să-şi pună ordine în gânduri. Când a făcut însă o pauză
pentru a-şi pune întrebarea dacă nu cumva ceva se pierde pe drum –
întrebare îndreptată nu numai către el, ci şi către mine – Colin şi-a răspuns singur: „Nu văd rostul discuţiilor în contradictoriu purtate faţă în faţă“.
Nu poate găsi un răspuns. Familia lui aplanează conflictele cu ajutorul internetului. Colin crede că asta îi face mai „productivi“ ca familie. Ce anume ar putea totuşi să producă o familie? Nu cumva o familie reuşită ar trebui să cultive copii care să poată gestiona emoţiile prin comunicare directă?
Margot, în vârstă de aproape 50 de ani, este mama a doi copii şi obişnuieşte să trimită SMS-uri şi să folosească mesageria electronică atunci când poartă conversaţii delicate cu familia. La fel ca în cazul familiei lui Colin, metoda aceasta i se pare lui Margot o îmbunătăţire semnificativă în comparaţie cu celelalte opţiuni existente. Experienţa ei în această direcţie a debutat cu o conversaţie nereuşită purtată faţă în faţă cu fiul ei, Toby, elev în clasa a XII-a. Toby s-a supărat şi le-a spus părinţilor că ar vrea să poarte o discuţie cu ei, discuţie în cadrul căreia să-şi poată expune problemele fără
să fie întrerupt. Avea un mesaj de transmis şi voia să fie „ascultat“. Mesajul lui era că, în ciuda faptului că nu se ridică la nivelul aşteptărilor părinţilor, şi-ar dori ca ei să vadă că el chiar depune toate eforturile posibile la şcoală.
Conversaţia s-a desfăşurat în bucătărie, însă tatăl lui Toby a încălcat regulile. În loc să-l asculte în tăcere, acesta a făcut o observaţie. În acel moment, Toby a ieşit furibund din bucătărie şi s-a retras în dormitorul lui.
După aceea, a început să le scrie frenetic părinţilor lui, bombardându-i cu mesaje pline de revoltă. Tatăl lui Toby nu a vrut să răspundă deloc la acele mesaje, dar Margot şi-a propus s-o facă. Drept urmare, Toby a început să
trimită şi mai multe mesaje, spunând că nu are de gând să citească nici unul dintre mesajele ei. Cu toate acestea, Margot a perseverat: „Am copiat şi ataşat aceleaşi mesaje la nesfârşit, până când fiul meu a început să le citească“.
În trecut, o astfel de situaţie ar fi cerut un minim răgaz până să se calmeze apele, ulterior având loc o aşa-numită „şedinţă de familie“.
Membrii familiei s-ar aduna şi fiecare ar spune ce îl deranjează. Asemenea chestiuni puteau fi discutate şi la cină. În ciuda atmosferei încordate, cinele organizate cu regularitate dădeau de înţeles că a doua zi va avea loc o altă
cină şi va exista un nou prilej de a îndrepta lucrurile. În cazul de faţă însă, Margot a făcut un efort deliberat de a nu aduce disputa la nivelul interacţiunii directe. În schimb, conflictul a fost mutat în totalitate în mediul online. Astfel se desfăşoară „şedinţa de familie în varianta 2.0“. Margot a fost mulţumită de cum au decurs lucrurile, aşa că ea şi familia ei au decis să
menţină obiceiul.
Margot numeşte „conversaţie“ modul în care familia ei alege să-şi rezolve problemele prin intermediul mesajelor. Din punctul ei de vedere, aceste schimburi de replici au rolul de a reduce la minimum riscul ca membrii familiei să afirme ceva ce ar putea regreta ulterior. Margot crede că
familia ei colaborează mai bine din acest motiv. Cu ocazia primului lor schimb de mesaje, Toby a putut să le spună părinţilor că, din cauză că nu obţine întotdeauna rezultate bune, nu simte că îi este îndeajuns de apreciat efortul depus la învăţătură. La rândul ei, Margot s-a bucurat că şi-a putut exprima propriul punct de vedere, anume că Toby nu valorifică la maximum tot sprijinul de care are parte.
Pentru Margot, cheia succesului conversaţiilor în familie constă în pregătire prealabilă şi revizuire. Margot susţine că are interacţiuni mai reuşite cu Toby deoarece are timp să-şi adune ideile înainte de a-i transmite un mesaj. În lipsa „decalajului de timp“ datorat mesajelor, nu crede că şi-ar putea găsi cuvintele potrivite pentru a se apropia de el. În opinia ei, important este să ne alegem cuvintele cu atenţie. Faţă în faţă, nu se crede capabilă să adopte constant un ton afectiv adecvat.
Desigur, Margot şi-ar putea aloca timp să se gândească la ce şi-ar dori să-i spună lui Toby şi de-abia apoi să aibă o conversaţie între patru ochi cu el.
Margot respinge însă această variantă. Ea crede că emoţiile ar fi copleşit-o cu desăvârşire dacă acea primă ceartă cu fiul ei ar fi avut loc faţă în faţă. Nu ar fi fost suficient de stăpână pe sine încât să poată repeta acelaşi lucru la nesfârşit: „M-aş fi simţit ciudat“. Cu toate acestea, lui Margot nu i s-a părut ciudat să copieze şi să ataşeze în mod repetat acelaşi mesaj într-un chenar, dar este convinsă că situaţia a impus acest lucru.
Acum, Margot este o adevărată adeptă a acestei practici. În opinia ei, trebuie să avem grijă ca frământările emoţionale să nu stea în calea rezolvării neînţelegerilor majore din familie. De altfel, după cearta cu Toby, ea şi soţul ei au început să aibă schimburi de replici virtuale pentru a-şi rezolva propriile divergenţe în cuplu. De asemenea, rezultatele slabe la învăţătură l-au costat pe Toby. Nu va putea urma cursurile unei facultăţi de prestigiu, ci va fi nevoit să studieze în cadrul instituţiei la care a fost admis.
Margot s-a supărat pe soţul ei, pe care nu-l simţea împăcat cu facultatea la care ajunsese fiul său. Avea impresia că soţul ei compromitea şansa ca membrii familiei lor să se poată accepta pe deplin unul pe celălalt.
Cu toate că această dispută nu a pornit de la ceva banal, ci de la planurile de studii ale unui copil, a sfârşit prin a sublinia importanţa participării la viaţa de familie. Cu toate acestea, Margot şi soţul ei au ales să se certe exclusiv prin mesaje. Margot spune că acest lucru le-a permis să sară peste multe dintre aspectele „neplăcute şi absurde“ pe care le presupune o discuţie în contradictoriu. Atunci când descrie maratonul de mesaje cu propriul fiu, Margot accentuează faptul că în mediul virtual ai timp să îţi pui ordine în gânduri. Din punctul ei de vedere, riscul de a produce „daune de lungă durată“ este mai mic în universul controlat al conflictelor digitale.
Din perspectiva lui Margot, datorită tehnologiei, certurile în familie sunt aşa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna: mai discrete, mai moderate, mai cumpătate. Terapeuţii le-au tot spus de ani de zile oamenilor să se relaxeze şi să ia lucrurile mai încet. Scopul acestor sfaturi este de a-i ajuta să se asculte mai eficient unii pe alţii, în persoană. Margot consideră că „cearta prin mesaje“ reprezintă o strategie utilă acestui scop. Deşi contactul nu este direct, membrii familiei au ocazia să se asculte reciproc, au timp să
reflecteze asupra punctului de vedere al celuilalt.
Fără îndoială, acest instrument deschide noi canale de comunicare în familie. Totuşi, dacă le spunem copiilor, partenerilor sau soţilor noştri:
„Aleg să mă îndepărtez de tine pentru a putea vorbi cu tine“, lăsăm să se întrevadă o mulţime de lucruri care pot face mai mult rău decât bine. Practic vorbind, ar însemna că ne este mult prea greu să ne punem în locul lor şi să
ascultăm cu un oarecare calm ceea ce gândesc şi simt. Empatia presupune capacitatea de a ne controla îndeajuns de mult sentimentele, încât să putem
asculta cu atenţie o altă persoană. Dacă părinţii nu îşi vor da interesul să-şi modeleze copiii în acest sens – dacă vor trece direct la discuţii prin mesaje sau pe e-mail –, aceştia nu vor deprinde un astfel de comportament şi nu îi vor înţelege valoarea.
O modalitate deja consacrată de a gestiona momentele când lucrurile iau o turnură dificilă constă în a-i spune membrului familiei că vom reveni asupra discuţiei după ce ne vom fi calmat. Când însă ne referim la „cearta prin mesaje“, diferit este faptul că fiecare moment devine o metodă. Astfel, riscăm să dăm de înţeles că suntem atât de impulsivi, încât nici măcar nu putem să ne procesăm sentimentele în timp real. Sau poate nu îi credem capabili pe ceilalţi. Din păcate, acesta este mesajul pe care l-am putea transmite fără voia noastră.
