Trevor, în vârstă de 26 de ani, este un maestru al phubbing-ului, adică arta de a vorbi cu alte persoane, dar cu ochii în telefon.1 Trevor nu se desparte niciodată de telefon. Când a auzit că lucrez la o carte despre conversaţie, aproape că a pufnit în râs: „Conversaţie? Asta a murit din 2009“.
În 2009, era student în ultimul an la Facultatea de Istorie: Pe atunci, deja distribuiam totul pe Facebook în loc să vorbim unii cu alţii. Ne-am canalizat atunci toată energia în crearea de profiluri personale. Discutam exclusiv despre ce distribuim în mediul online.
Obiectivul central al prieteniei a devenit conţinutul online şi cum să
facem să îl împărtăşim cu prietenii. Acum, facem asta pe Instagram sau Snapchat. Oamenii nu mai sunt la fel de preocupaţi de profilurile lor, dar ideea rămâne aceeaşi: nu vorbi despre un lucru, ci postează-l, distribuie-l.
Trevor spune că reţelele de socializare i-au schimbat în timpul facultăţii
„universul contactului faţă în faţă“. Mi-a povestit cum se desfăşurau festivităţile de absolvire:
Oamenii de-abia dacă vorbeau între ei. Îşi comandau de băut şi de mâncat. Stăteau cu partenerii lor. Se uitau pe telefon. Nici măcar nu îşi dădeau silinţa. Cu toţii ştiam că urma să vedem pozele de la petrecere când ajungeam acasă. Ne puteam păstra comentariile până atunci. Nu ne luam cu adevărat la revedere unii de la alţii. Ne luam rămas-bun doar până ajungeam în cameră şi intram pe Facebook.
Potrivit lui Trevor, „până şi stilul de a vorbi la cursuri era diferit“. În timpul orelor de curs, nu prea exista interacţiune. Studenţii nu erau vorbăreţi, iar atmosfera se asemăna cu postările plănuite de pe Facebook: Încercai să vii cu idei geniale la cursuri, idei pregătite din timp. Apoi nu mai ziceai nimic şi aşteptai să vină răspunsurile. Nu erai nevoit să te implici cu adevărat. Dorinţa de a spune ce îţi trece prin minte, de a iniţia o conversaţie era deja istorie. […] Şi nu procedam aşa doar la ore, ci şi cu prietenii. Plănuiam dinainte ce să spunem. Apoi apăreau şi reacţiile.
Acest stil de comunicare a funcţionat ca un leac în combaterea anxietăţii academice. Trevor spune că prietenii lui procedau astfel pentru a reduce şi anxietatea socială: „Dacă îţi puneai ordine în gânduri dinainte, angoasele sociale generate de relaţia cu prietenii puteau dispărea“. Observaţia lui îmi aminteşte de studenta de la Stanford care i-a spus lui Clifford Nass că
„depăşim emoţiile mai uşor cu ajutorul tehnologiei“.
Generaţiile şi tehnologia lor, 2008–2014
Trevor, după cum ar spune Mark Twain, exagerează cu privire la dispariţia conversaţiei, dar un lucru e clar: în prezent, adolescenţii aleg mesajele într-o proporţie mai mare decât orice altă formă de comunicare, inclusiv comunicarea faţă în faţă.2 În plus, stilul conversaţiilor virtuale se poate schimba în tot atâta timp cât i-ar lua unei noi aplicaţii să cucerească
imaginarul colectiv.
De când Trevor a descoperit Facebook-ul, tinerii au trecut de la gestionarea atentă a profilului de pe Facebook la postările efemere de pe Snapchat, care nu durează mai mult de zece secunde. Par tot mai puţin
interesaţi să fie definiţi de ceea ce spun despre ei înşişi, preferând să fie cunoscuţi aşa cum sunt ei în viaţa de zi cu zi, prin modul în care se comportă şi prin ceea ce distribuie. Snapchat, Instagram şi filmuleţele deosebit de scurte de pe Vine au devenit mijloacele de comunicare ale momentului.
La începutul lui 2014, am purtat două conversaţii care m-au ajutat să
observ ritmul accelerat în care se pot produce schimbările. În primul caz, o studentă în ultimul an mi-a vorbit despre aplicaţia FaceTime, pe care o consideră inacceptabilă: „ Noi nu facem asta. Ar trebui să-l ţii [telefonul] în dreptul feţei cu mâna; în timpul ăla nu poţi face nimic altceva“. La doar o săptămână după, un grup de liceeni mi-au vorbit despre avantajele aceleiaşi aplicaţii – ei o folosesc pentru a sta de vorbă cu prietenii după ore, timp în care ţin deschise şi alte aplicaţii pe iPad sau telefon. Le place FaceTime pentru că le permite să facă mai multe lucruri în timp ce discută cu cineva.
Nici vorbă de mâini obosite.
Liceenii folosesc funcţia video a Snapchat-ului pentru a înregistra anumite „părţi“ ale conversaţiei, pe care le trimit de la unul la altul – un fel de FaceTime asincron. Recent, Snapchat a introdus o nouă funcţie. Dacă
înainte utilizatorii puteau trimite doar imagini care dispăreau automat după
ce destinatarul le accesa, acum pot trimite mesaje care se şterg singure.3
Caracterul efemer al conversaţiei renaşte – de data aceasta cu posibilitatea de a aduce modificări înainte de a apăsa butonul de trimitere.
Cert este că, de la o generaţie la alta, profilul personal, cândva conceptul definitoriu al mijloacelor de socializare, a ajuns aproape o povară. Lui Trevor i se pare „copleşitor“, dar contemplând „uşurinţa“ cu care postăm fotografii pe Instagram, el subliniază că „ceea ce rămâne valabil“ în cazul tuturor aplicaţiilor – vechi şi noi deopotrivă – este că „ieşitul în oraş se dovedeşte de multe ori o muncă inutilă“. Tot el spune că „este totuşi destul de dificil să ne asumăm responsabilitatea de a ne aşeza la masă unii cu alţii doar ca să vedem ce se poate întâmpla“. Câţiva împătimiţi ai FaceTime-ului în vârstă de 13 ani mi-au spus că folosesc aplicaţia pentru a vorbi cu prietenii care locuiesc în acelaşi cartier cu ei. Totuşi, de ce nu se vizitau reciproc? Mi-au explicat că, păstrând interacţiunea în mediul online, „pot părăsi oricând discuţia“ şi „simultan pot face alte lucruri pe reţelele de
socializare“. Anul 2009 ne-a învăţat că prieteniile nu cer atenţie continuă.
În acel an intervievam elevi de liceu şi am descoperit cum se înfiripa ideea conform căreia prietenii te pun întotdeauna în faţa unei alegeri. Dacă
avem ceva de spus, putem aştepta până când ne întâlnim online. Tinerii au început să procedeze astfel – mai întâi într-un ritm lent, iar apoi mai rapid –
pe măsură ce tehnologia le oferea noi opţiuni: telefoane cu clapetă, dispozitive Sidekick, mesagerie. Apoi au adus schimbări majore MySpace, Facebook şi telefoanele inteligente, care au conferit mesajelor o nouă
fluiditate, transformându-le în ceva aproape magic.
Am ţinut legătura cu promoţiile de elevi care au absolvit liceul în perioada 2008–2010. Pe măsură ce au crescut, anumite lucruri au rămas constante. Prietenii vor să stea împreună, dar când se întâlnesc, scopul lor nu este neapărat acela de a vorbi – ceea ce contează cel mai mult este apropierea fizică. Atunci când prietenii sunt fizic împreună, deseori îşi etapizează conversaţia astfel încât o parte din ea să aibă loc online (cu aceleaşi persoane din încăpere).
Bree, în 2014 studentă în ultimul an, descrie astfel întâlnirile cu prietenii ei: „Intru pe internet, doar pentru scurt timp, şi vorbesc cu cei alături de care mă aflu pentru a mă face înţeleasă. […] Nu am ştiut niciodată cum să
vorbesc eficient cu cineva faţă în faţă“. James, coleg de clasă cu Bree, face acelaşi lucru: „Chiar şi atunci când sunt lângă prietenii mei, intru pe internet pentru a-mi expune un punct de vedere. […] Mă simt mult mai în largul meu aşa. Viaţa virtuală face conversaţiile eficiente. […] E foarte relaxant să
ai mereu deschis canalul de mesaje“.
Dacă presărăm cu mesaje conversaţia faţă în faţă, se numeşte că o îmbogăţim, sau o întrerupem? James crede că o face mai „relaxantă“. Bree consideră că are nevoie de un mediu suplimentar de comunicare din cauză
că îi lipsesc abilităţile necesare „vorbitului în persoană“.
Îmi vine în minte Bree atunci când îmi amintesc de primii ani ai telefoanelor inteligente şi de modul în care acestea au reprezentat o alternativă la conversaţie. Ţin minte petrecerea organizată pentru o fată de 15 ani cu ocazia zilei ei de naştere. Se discuta foarte puţin, oaspeţii stăteau în grupuri restrânse, unii dintre ei uitându-se împreună la acelaşi telefon.
Alţii stăteau singuri, cufundaţi în propriul telefon şi scriind mesaje. Alţii se
pozau cu prietenii. Se strângeau lângă băuturile răcoritoare; făceau poze la mâncare. La vârsta de 15 ani, fetelor şi băieţilor le este extrem de dificil să
socializeze. De aceea, telefoanele le-au oferit o alternativă binevenită la discuţii.
Înainte de apariţia telefoanelor inteligente, evenimentele precum petrecerile aniversare ar fi implicat tăceri îndelungate, stângăcie şi câteva conversaţii scurte cu persoanele de sex opus. Interacţiunile pot deveni destul de stânjenitoare, dar – atunci când au loc – reprezintă un pas important. Cât priveşte propria dezvoltare, copiii de 15 ani ar putea avea o încredere aproape egală cu cea a adolescenţilor de 16 ani în ceea ce priveşte capacitatea lor de relaţionare. Cu ochii aţintiţi la ecrane nu pot însă
beneficia de această pregătire de bază.
