În 2008, preferinţele sociale ale lui Amy din postura de elevă în ultimul an de liceu ajută la înţelegerea tăcerii în cadrul unei petreceri aniversare, când adolescenţii invitaţi stau cu gândul la Facebook. Amy abia dacă scoate un cuvânt la şcoală sau petreceri atunci când se află în prezenţa băieţilor, dar se grăbeşte să ajungă mai repede acasă doar ca să vorbească virtual cu ei. Acolo, spune Amy, poate „respira în voie“, se poate relaxa şi apoi planifica ce va scrie într-un mesaj înainte de a-l trimite. În persoană, conversaţiile pot scăpa de sub control, pot deveni plictisitoare sau se pot întrerupe brusc. Online, Amy se simte plină de voie bună: Când interacţionezi cu cineva de care îţi place, poţi avansa mai uşor într-o conversaţie pe internet decât în realitate, pentru că, atunci când totul se petrece pe viu, poţi fi intimidat de individul cu pricina. Ţie îţi place de el, dar nu ştii dacă şi lui îi place de tine. Online, îi poţi scrie „bună“, el îţi va răspunde cu un alt „bună“ şi aşa poţi începe o conversaţie în toată regula.
Există multe motive pentru care să nu vorbeşti cu persoana respectivă
faţă în faţă. Te gândeşti: „Poate crede că-s urâtă“ sau chestii de genul ăsta.
Ca urmare a acestor angoase, atunci când poartă o conversaţie faţă în faţă
cu un băiat, Amy încearcă să fie cât mai succintă posibil, iar apoi să îl contacteze virtual cât mai rapid:
Online vorbesc despre o grămadă de lucruri, dar când sunt la telefon sau faţă în faţă cu un băiat e ciudat rău. […] Să zicem că suntem împreună, faţă în faţă. Dacă nu-l întreb ceva, de exemplu „Cum a fost la şcoală?“
sau ceva de genul ăsta, nu obţin nimic. Şi să spunem că el răspunde:
„Bine“ sau „OK“… Tot nu obţin nimic.
Când Amy a ajuns în ultimul an de liceu, cultura permisese anxietăţii ei să fie mai uşor de suportat. De fapt, moravurile sociale din jurul telefoanelor mobile făcuseră ca majoritatea relaţiilor de prietenie să se îndrepte spre interacţiuni virtuale, nu doar cele care promiteau relaţii de cuplu. Conectarea pe Facebook şi mesajele de grup au reprezentat unii dintre primii paşi în crearea unui anturaj online care semăna cu o comunitate privată, o adevărată familie formată din prieteni mereu disponibili.
Familia formată din prieteni
În 2008, am stat de vorbă cu Rona, elevă în clasa a XII-a, care tocmai se înscrisese pe Facebook. Mi-a povestit atunci ce a însemnat acest lucru pentru ea: „Prietenii încep să însemne un fel de familie pentru tine şi îţi doreşti să stai de vorbă cu ei cât mai relaxat cu putinţă“. Se pare că Rona înţelege ceva aparte prin cuvântul „relaxare“: le poate scrie foarte rapid prietenilor ei, iar aceştia îi pot răspunde imediat. Noile obiceiuri se instalează pe măsură ce copiii resimt responsabilitatea de a sta în permanenţă la dispoziţia prietenilor. În 2008, temele elevilor de liceu presupuneau, potrivit Ronei, „un laptop deschis, un telefon Sidekick şi o verificare din cinci în cinci minute a mesageriei“. Cunoaşte foarte bine regulile: „Dacă cineva îmi scrie pe Facebook, trebuie să… simt nevoia să
citesc mesajul şi să răspund la el cât persoana respectivă este încă online“.
În schimb, nu e obligatoriu să întoarcem şi apelurile telefonice. Rona spune că, dacă îşi sună prietena cea mai bună, aceasta îi va răspunde în scris. Rona o înţelege. Apelurile telefonice „ne solicită“. Mesajele ne ajută
să ne exprimăm cum trebuie şi să îndreptăm lucrurile în timp util: „Dacă
zici ceva greşit, poţi remedia imediat“. Am rugat-o pe Rona să repete pentru
că voiam să mă asigur că am înţeles bine. Nu este telefonul o formă de a vorbi direct cu cineva în cazul în care vrem să lămurim o eventuală
neînţelegere?
Potrivit Ronei, „nu chiar“. Apelul telefonic se desfăşoară în timp real, iar ea consideră timpul real un mediu inconfortabil. Cu toate acestea, relaxarea provine din timpul de răspuns rapid şi posibilitatea de revizuire. Telefonul nu reprezintă o metodă sigură prin care „să ne apropiem de cineva doar pentru a vedea ce simţim cu adevărat“.
Pentru aşa ceva există Facebook-ul şi SMS-urile. Acolo împărtăşim cu ceilalţi propria persoană. Dar cel mai bine o facem atunci când putem aduce modificări, pentru că vrem să distribuim numai ce prietenii noştri ar considera acceptabil. Tinerii se aşteaptă ca prietenii lor să fie mereu prezenţi pentru a le putea citi mesajele. Au nevoie de asta. Distribuind lucruri despre noi, ajungem să ne simţim oneşti faţă de noi înşine.
Rona, obişnuită cu socializarea virtuală, se teme să se „expună“ fără filtre atunci când întâlneşte oameni faţă în faţă. În persoană, spune Rona, „rişti să
faci ceva ce s-ar putea să nu-i placă celuilalt […] şi ţi-e teamă să nu te faci de râs“.
Privind în urmă, comentariul lui Trevor, conform căruia vremea conversaţiei a apus, nu mai pare atât de neverosimil. În interviurile pe care le-am realizat din 2008 până în 2010 cu elevi şi studenţi, am aflat că
schimburile de replici „în timp real“, fără pregătire prealabilă, îi fac
„nejustificat“ de vulnerabili, ridicând şi dificultăţi tehnice. Atunci când sunt fizic alături de prietenii lor, vor totodată să stăm pe telefon, trimiţându-le SMS-uri atât lor, cât şi altor prieteni. Aceste angajamente desfăşurate în paralel nu prea permit existenţa unei conversaţii „în timp real“.
La limită, trebuie să ne convingem prietenii să tacă din gură pentru a ne putea concentra cu seriozitate asupra redactării mesajelor destinate lor.
Poate că se întrece o anumită măsură, dar situaţia este atât de frecventă, încât deja au apărut colecţii de benzi desenate dedicate portretizării prietenilor şi îndrăgostiţilor care, stând unul în faţa celuilalt, îşi trimit mesaje în încercarea de a fixa o dată la care să se întâlnească.
Telefoanele şi sinele: o istorie naturală a mesajelor
În primăvara lui 2008, opt elevi de clasa a XII-a din cadrul unei şcoli din Connecticut povesteau despre telefoanele lor. Cu doar câteva luni în urmă, majoritatea primiseră în dar de sărbători telefoane inteligente, moment în care numărul de mesaje a explodat.
Oliver începe prin a declara că „este oficial“: mesajele reprezintă
„punctul de plecare“ în ceea ce priveşte relaţiile lui de prietenie. Mai mult decât atât, dacă ar renunţa la mesaje, prietenii lui ar avea impresia că ceva nu este în regulă cu el. Din spusele lui, majoritatea conversaţiilor dintre el şi prietenii lui încep cu un mesaj şi continuă în persoană. Oliver caută să se exprime metaforic: „Mesajul este o schiţă a ceea ce ai putea vorbi cu un prieten apropiat“. Apoi rectifică: Ba nu. De cele mai multe ori, conversaţia în persoană nici nu are loc, aşa că pur şi simplu „continui cu mesajele“.
Astfel, „schiţa“ sfârşeşte prin a fi, de fapt, conversaţia în sine, dar Oliver susţine că s-a obişnuit deja cu acest lucru; nu îl deranjează.
Jasper, prieten cu Oliver, consideră că au pornit cu toţii pe un drum fără
cale de întoarcere. Cu toate acestea, vrea ca prietenii lui să înţeleagă că
există un dezavantaj: chiar şi atunci când se află fizic alături de prietenii lui apropiaţi, vorbeşte în scris cu diverşi prieteni aflaţi altundeva.
De ce? Pentru că Jasper poate face asta în linişte, „imediat ce ei [prietenii care nu sunt prezenţi fizic] îmi trec prin minte“. De asemenea, „atunci când ieşi cu nişte prieteni, îţi trimit mesaje şi alţii, iar acei «alţii» pot face să pară
că problemele lor sunt mai urgente decât cele despre care vorbeai deja cu cei de lângă tine“.
Jasper încearcă să le explice cu tact celor mai buni prieteni ai lui că, odată ce ia telefonul în mână, ei încep să existe într-un spaţiu format din
„toţi prietenii“. Odată ce intră în contact cu „toţi prietenii“, cei care sunt cu el (în persoană) nu mai au întâietate. Jasper încearcă să nu-şi expună
punctul de vedere în termeni prea personali, legându-se în schimb de o chestiune mai largă: când stai la telefon, poate că cei din faţa ta nu sunt singurii care nu mai au întâietate. Oare nu cumva îşi pierde din importanţă
şi lumea exterioară? Dar locul în care te afli în momentul respectiv?
