Fobia de telefoane
În perioada 2008–2009, am realizat pentru prima dată cât de reticente erau tinerele generaţii să vorbească la telefon. Jasper şi prietenii lui elaborau strategii complexe prin care să evite acest lucru. Primeau telefoane de la antrenori sportivi de nivel universitare care voiau să obţină o întrevedere cu ei, erau apeluri importante. Tinerii îşi puneau însă părinţii să le preia apelurile, iar ei, care voiau să ajungă la facultate, trimiteau răspunsul pe email. Acum e deja ştiut de ce aveau o problemă cu apelurile telefonice. Să
ne amintim cum Rona spunea că nu-i place felul în care apelurile telefonice o „solicită“. Convorbirile audio se desfăşoară „în timp real“, dar acum, mi se spune, „nu mai sunt necesare“. Şi totuşi, viaţa se desfăşoară în acest ritm.
Nu s-au schimbat prea multe din 2008 în ceea ce priveşte felul în care
tinerii percep apelurile vocale. În 2014, un licean în clasa a XII-a îşi rezuma astfel părerea despre apelurile telefonice: „E mult mai uşor să trimiţi un email, ai timp să te gândeşti la fiecare detaliu şi să scrii tot ce vrei. […] Sunt atât de mulţi factori neprevăzuţi de luat în calcul atunci când vorbeşti cu cineva la telefon sau faţă în faţă“. Evitând să vorbească la telefon, are de câştigat mai mult decât posibilitatea de a-şi edita textele. Faptul că poate răspunde la e-mailuri şi mesaje la orice oră din zi îi dă sentimentul că lumea întreagă stă la dispoziţia lui în caz că va avea vreodată nevoie de ceva.
Apelurile telefonice nu ne permit să facem mai multe lucruri deodată. Dat fiind că se pregăteşte să meargă la o universitate de prestigiu, este îngrijorat că va trebui să vorbească destul de mult „pe loc“.
Am urmărit anxietatea tinerilor din această generaţie faţă de convorbirile telefonice pe parcursul studenţiei şi până la primul lor loc de muncă. În 2014, un grup de studente din al treilea şi al patrulea an de facultate discutau despre rigorile unui apel telefonic. Una dintre ele l-a descris ca fiind „răul absolut“: „Brusc, mă transform într-o mică ciudată. Când vorbesc la telefon, trebuie să am în faţă scurte scenarii“. Pentru o a alta, apelurile telefonice devin stresante pentru că are nevoie de „subiecte de dezbătut“: „Trebuie să planific dinainte tot ce urmează să spun ca să nu sune nimic ciudat“. O a treia spune şi ea că trebuie să se pregătească din timp cu notiţe: „Totul se petrece într-un ritm prea alert la telefon. Nu pot intui expresia facială a interlocutorului. Nu pot ţine pasul. Trebuie să ascult şi să răspund în timp real. […] Trebuie să fiu atentă la emoţia din glasul persoanei respective“. Acest lucru devine istovitor şi, pe cât posibil, trebuie evitat.
Unei tinere de 26 de ani, proaspăt angajată la o publicaţie de specialitate, i s-a cerut la un moment dat să analizeze un grup de potenţiali consultanţi de presă. Şefa ei a precizat clar că aptitudinile lor personale sunt cruciale pentru a hotărî cine e potrivit. Tânăra nou angajată a finalizat procesul bazându-se exclusiv pe căutări online. Am stat de vorbă cu superioara ei, care fusese nevoită să insiste asupra reluării procesului, de data aceasta prin contact telefonic. Iată cum o descrie pe tânără: „Pentru ea, vorbitul la telefon reprezenta o sarcină atât de solicitantă, încât nici măcar nu s-a sinchisit să ia în calcul această posibilitate“.
Într-o altă companie, o mare organizaţie non-profit care le oferă
consultanţă celor din sectorul medical, personalul este instruit să verifice atunci când noii angajaţi spun că au „vorbit“ cu clienţii. Oare chiar au discutat cu ei la telefon? Odată finalizate studiile universitare şi postuniversitare, tinerii angajaţi folosesc verbul „a vorbi“ cu referire la un schimb de e-mailuri. Foarte puţini apelează la telefon, cu excepţia celor care primesc instrucţiuni speciale în acest sens.
Fără plictiseală:
prietenii vorbesc despre ce au în telefon
În ciuda faptului că nu sunt dispuşi să vorbească la telefon, tinerii din ziua de azi discută încontinuu despre ceea ce au în telefon. Iată cum descrie Devon, un adolescent în vârstă de 15 ani, conversaţiile din timpul meselor de prânz: „Când sunt cu prietenii mei, fie nu discutăm deloc, fie vorbim despre ce avem în telefon“. Pe măsură ce telefoanele sunt tot mai pline de conţinut, rolul pe care acestea îl au ca punct de referinţă în conversaţie creşte tot mai mult de la o generaţie la alta.
Maureen, în vârstă de 32 de ani, a obţinut recent diploma de masterat în asistenţă socială. Ea şi prietenele ei se întâlnesc o dată pe lună să ia o gustare împreună şi de fiecare dată stau numai cu ochii în telefon. Maureen îşi petrece o parte din timpul alocat mesei trimiţând mesaje prietenelor care nu sunt de faţă. Chiar dacă nu ar avea nevoie de telefon pentru a relaţiona, nici nu şi-ar putea imagina cum ar socializa în lipsa acestuia: „Simt că
lucrurile despre care vorbesc provin din telefonul meu. Sunt conştientă că
n-aş avea nimic de spus dacă nu aş avea telefonul cu mine să-mi arate ce se mai întâmplă în rest“.
Iată cum îşi petrec timpul liber Randall, un agent imobiliar în vârstă de 24 de ani, şi prietenii lui: este extrem de important pentru ei să se vadă în persoană, dar odată ce se întâlnesc, într-un bar sau la restaurant, „se găseşte mereu câte cineva care să deschidă telefonul şi să arate ceva pe el“. L-am întrebat pe Randall ce se întâmplă atunci când se ia o pauză de la conversaţie. S-a uitat la mine, părând să nu-mi înţeleagă întrebarea.
Ulterior, mi-a explicat faptul că, în mintea lui, tocmai îmi dăduse de înţeles
că nu există pauze în conversaţie. Orice fel de pauză ar fi acoperită prin prezentarea unui lucru de pe telefon sau prin desfăşurarea unei activităţi cu ajutorul telefonului. Eu încă nu eram lămurită, aşa că am insistat: „Dar dacă
s-ar aşterne liniştea în rândul vostru?“ Randall mi-a răspuns: „Ah, dacă
discuţia respectivă nu duce niciunde, probabil aş intra pe YouTube să mă uit la chestii noi… sau aş face o poză de grup şi aş posta-o“.
Maureen şi Randall au menţionat importanţa întâlnirilor fizice cu prietenii lor, dar descriu amândoi o formă de prietenie care îi împiedică să
le ofere atenţie deplină persoanelor de lângă ei. Amândoi mărturisesc că le este destul de greu să tolereze ceea ce Maureen numeşte „momentele de monotonie“ din timpul întâlnirilor cu prietenii, la fel cum le-ar fi greu dacă
ar permite ca discuţiile să depăşească un simplu schimb de informaţii.
Bineînţeles însă că se simt presaţi să deţină informaţii pe care să le împărtăşească ulterior cu ceilalţi.
Mai există o modalitate de a ne raporta la conversaţie care nu ţine de informaţii atât cât ţine de pregătirea unui spaţiu ce ne permite să-l explorăm. În acest caz, suntem interesaţi să aflăm mai multe despre modul în care abordează o altă persoană lucrurile, despre opiniile sale. Într-o astfel de conversaţie (pe care aş numi-o „conversaţie orientată spre persoană“), atunci când se lasă tăcerea pentru o vreme, ar trebui să ne concentrăm mai mult, nu să ne întoarcem privirea şi să le scriem altor prieteni. Să încercăm să ne cunoaştem prietenii dintr-o altă perspectivă. Să ne uităm poate în ochii lor, să urmărim limbajul trupului ori pur şi simplu să îngăduim momentele de linişte. Atunci când descriem conversaţiile ca fiind „plictisitoare“, lucru de care ne plângem tot mai des, poate că spunem de fapt cât de incomodă ni se pare liniştea şi cât de dificil este pentru noi să „interpretăm“ chipul, glasul, variaţiile limbajului corporal şi schimbările de ton ale unei persoane.
Randall recunoaşte că, atunci când discuţia cu un prieten devine monotonă, îi este greu să se mai concentreze. Sunt mari şanse ca în astfel de momente să facă o poză şi să o încarce pe reţelele de socializare. Când face asta, nu-şi mai îndreaptă atenţia asupra prietenului. Pe de altă parte, fotografia respectivă reprezintă strădania lui de a comunica. Randall face ce ştie să facă. Poate că discuţia s-a oprit, dar fotografia spune că încă „suntem împreună“. Fotografia ţine loc de cuvinte atunci când Randall nu reuşeşte să
se adune ori nu este sigur de mesajul pe care prietenul lui încearcă să i-l transmită. Acestea sunt încercările lui Randall de a traversa momentele de linişte ale conversaţiei. Atunci când îşi mută privirea de la chipul prietenului la ecran, este pregătit să intre pe Facebook şi să participe la o conversaţie pe care să o poată gestiona cu uşurinţă.
De multe ori, postările noastre constau în trierea unor fotografii asemănătoare, dar şi în decuparea fotografiei alese şi aplicarea unui filtru special – de exemplu, unul care îi poate conferi efectul sepia sau care o poate face să arate ca şi cum ar fi fost făcută cu un aparat de fotografiat din anii ’50. În timp ce ne ocupăm timpul cu aşa ceva, se ivesc anumite momente când ne putem concentra diferit asupra prietenilor noştri, când le putem observa modificările la nivelul expresiei, la nivelul posturii, când putem descoperi lucruri noi. Este aceasta o legătură strânsă câtă vreme are loc de la o distanţă rezonabilă?
În 1979, Susan Sontag7 scria: „În ziua de azi, totul ajunge să devină
fotografie“. Astăzi, oare totul ajunge online? Un lucru este însă cât se poate de clar: timpul petrecut cu prietenii devine mai uşor de suportat atunci când duce la imagini ce pot fi distribuite.
În tot acest timp, ideea noastră de confort se modifică. Pentru Randall, confortul s-a extins de la ce are de oferit un prieten la ce are de oferit un telefon – printre altele, spaţii „confortabile“ unde să-ţi poţi regăsi prietenii.
În momentul de faţă, aceste spaţii se referă la Facebook, mesaje, Instagram, Snapchat şi Vine. Urmează8 ochelari care transmit mesaje direct în câmpul vizual al persoanei cu care încercăm să intrăm în contact până la brăţări pe care le atingem pentru a trimite mesaje codificate unei persoane care poartă o brăţară identică. Toate acestea au în comun faptul că sunt
„tehnologii destinate prieteniei“ şi ne fac mai puţin vulnerabili la sentimentul de singurătate.
Sursele de alinare
Joelle, studentă în ultimul an la o renumită universitate de stat, îşi consideră
telefonul o „sursă de alinare“. Aceasta spune că ne putem simţi cu uşurinţă
izolaţi în absenţa celor mai buni prieteni ai noştri; străinii nu vorbesc cu noi:
„Nu te poţi aştepta la prea multe de la ceilalţi. Cel puţin, nu la o conversaţie“. Telefonul ne oferă întotdeauna o modalitate prin care să
părem ocupaţi:
