stea de vorbă cu mine.
De ce oare alegem oamenii din telefon în detrimentul celor din faţa noastră? Haley mi-a oferit un răspuns. Pe viu, trebuie să aşteptăm şapte minute pentru a vedea încotro se îndreaptă o conversaţie, dar dacă putem răspunde la mesaje în timp ce purtăm o conversaţie cu un prieten, atunci avem o scuză pentru a nu mai aştepta să treacă cele şapte minute. Apoi, odată ce ne deschidem telefonul, putem obţine în continuare lucrurile cu care suntem deja obişnuiţi: un număr mare de mesaje, alături de validarea pe care ne-o conferă acestea.
Haley mi-a povestit despre reţeaua de consolare a lui Natalie şi despre mesajele primite. Să ne gândim la aceste consolări virtuale ca la primele minute dintr-o conversaţie, ca la primele lucruri pe care i le-am putea spune unui prieten nefericit. Îi oferim sprijin moral. Îi spunem că ne pare rău şi că
ţinem la el. Atunci când acceptăm să fim consolaţi în persoană de un prieten, ne asumăm riscul de a nu ne limita la atât. Sunt şanse mari ca discuţia să se dezvolte în direcţii mai sensibile. Dacă, la fel ca în cazul lui Natalie, este vorba despre o relaţie care s-a încheiat, ne-am putea trezi discutând anumite detalii: cum se poate să fi contribuit fiecare partener la ruperea relaţiei; cum s-ar putea simţi celălalt.
Dacă ne limităm la mesajele de consolare, nu ne asumăm acest risc.
Avem posibilitatea de a obţine mângâiere şi siguranţă de la o mulţime de oameni. Dacă nu ne place cum evoluează lucrurile într-un anumit schimb de mesaje, este relativ uşor să îi punem capăt. Dacă însă ne limităm la mesajele de consolare, înseamnă că renunţăm la ceea ce ne pot aduce conversaţiile cu prietenii: nu numai mângâiere, ci şi o înţelegere mai profundă a propriei persoane şi a prietenului care îţi stă alături.
Bineînţeles, pe măsură ce unele conversaţii dispar, apar altele noi. La fel cum ne putem face prietenii să se simtă invizibili dacă ne deschidem telefonul, tot aşa îi putem face să se simtă mai importanţi când optăm să nu apelăm la el. Aşadar, existenţa telefonului mobil a inventat un nou tip de conversaţie privilegiată. Este vorba de conversaţiile amicale care capătă
valenţe superioare ca urmare a faptului că ambii prieteni aleg să-şi ignore telefonul, deşi ambii ştiu că primesc mesaje. După ce mi-a povestit situaţia descurajantă cu Natalie, Haley mi-a spus ceva fascinant: „Deşi vedem amândoi că primim mesaje, alegem să le ignorăm. Astfel, accentuăm importanţa conversaţiei dintre noi. Ne arătăm unul altuia că ne place discuţia, pentru că telefoanele amândurora sunt pe punctul de a exploda de la atâtea mesaje. […] Să ignori un mesaj de dragul meu înseamnă enorm pentru mine“.
Arjun, un student în ultimul an de facultate, mi-a oferit o altă perspectivă
asupra motivelor pentru care oamenii se îndepărtează de prieteni şi se apropie de telefoane. Pentru el, telefonul nu numai că serveşte la consolarea prietenilor, dar este şi un fel de prieten. Telefonul în sine reprezintă o formă
de consolare.
Teoretic, sunt conştient că oamenii de pe telefon sunt cei care îmi ţin companie. În consecinţă, atunci când îmi verific mesajele, verific de fapt cine mai exact m-a contactat. Dacă, de exemplu, nu am nici un mesaj nou, încep să verific alte lucruri: Twitter, Instagram, Facebook, spaţii familiare mie. Acum, telefonul este singura alinare, este singurul prieten.
Întreruperile
Permitem telefoanelor să ne perturbe conversaţiile cu prietenii în mai multe moduri. Când ne scoatem telefonul, menţinem conversaţiile la nivel superficial9 şi ne conectăm în mai mică măsură când chiar purtăm discuţii.
Rareori le spunem prietenilor cum ne simţim atunci când se îndepărtează de noi pentru a sta cu ochii în telefon. Acest tip de comportament a devenit noua normalitate, dar acest comportament socotit „normal“ ne poate afecta în continuare.10
Richard, în vârstă de 48 de ani, mi-a vorbit despre ceea ce-i lipseşte când merge în vizită la Bob, colegul lui de cameră din facultate. Acest lucru se întâmplă cam de două ori pe an, de fiecare dată când serviciul îl poartă la Washington:
Mă tot gândesc cum era înainte de apariţia telefoanelor [mobile].
Obişnuiam să vorbim. Nu ştiu. Treceam de la una la alta. Uneori se ajungea la conversaţii destul de intense despre cărţile pe care le citiserăm, oamenii pe care îi cunoşteam, căsniciile noastre. Dar acum stă cu telefonul în mână şi se uită din când în când la el. Dacă totuşi i-aş spune că am ceva important de discutat cu el, ştiu sigur că Bob ar lăsa telefonul deoparte.
Numai că Richard nu-i spune asta. Nu îşi confruntă prietenul: „I se pare atât de normal să stea cu telefonul în mână“. Richard s-a resemnat deja cu gândul că aşa va fi tratat.
Nu toată lumea s-a resemnat însă. Am intervievat un grup de prieteni care aveau până în 30 de ani, dintre care cei mai mulţi erau încă la primul lor loc de muncă. Atunci când le-am spus că scriu o carte despre conversaţie, s-au dus imediat cu gândul la conversaţiile pe care nu le poartă. Rar mi se întâmplă să aud ceea ce a urmat: tineri care se plângeau de prietenii lor din cauza timpului pe care şi-l petrec pe telefon. Pun această discuţie neobişnuită pe seama apropierii dintre ei. Aşadar, Maria îşi acuză cea mai bună prietenă, Rose, că „se ascunde în spatele telefonului“. Maria spune că
Rose şi iubitul ei „sunt cei mai groaznici oameni din lume atunci când stau pe telefon“; că îi este greu să poarte o conversaţie cu ei: Vă trimiteţi mesaje încontinuu. Vă verificaţi telefoanele constant, ca şi cum nu v-aţi putea deconecta. Uneori simt că înnebunesc din cauză că nu mai rezist să-l văd pe iubitul tău cum se holbează la telefon. Câteodată
mă simt aşa şi când sunt cu tine. Tu ai în cap numai mesaje, mesaje şi iar mesaje, iar eu stau acolo şi-ţi spun: „Mă auzi? Vreau să vorbesc cu tine!“
Dezamăgirea profundă din tonul acestei conversaţii m-a ajutat să înţeleg de ce nu obişnuiesc oamenii să le ceară prietenilor să-şi lase telefonul deoparte. Deschiderea acestui subiect constituie un câmp minat.
Prezenţi la datorie
Telefoanele au ajuns să se întrepătrundă cu sentimentul de obligaţie în prietenie. Pentru aceiaşi tineri care se plâng că prietenii „aflaţi de faţă“ nu le acordă atenţie, a fi prieten înseamnă a fi „prezent la datorie“: legat de telefon, gata să acorde atenţie, pe internet. Încă din gimnaziu, copiii resimt acest lucru ca pe o responsabilitate. Dorm cu telefonul din mai multe motive, unul dintre ele fiind acela că vor să fie disponibili în cazul în care prietenii lor au vreo „urgenţă“.
Acest caracter urgent se aplică atât în cazul veştilor proaste, cât şi în cazul celor bune. Întotdeauna ne dorim să ştim cine ne caută, iar telefonul ne permite asta. Atunci când un prieten ne trimite un mesaj şi ne spune că
este vorba de ceva urgent, ne oprim din ceea ce facem şi îi răspundem.
În continuare, o adolescentă de 15 ani explică de ce îşi face griji când uită
de telefon. Ea se consideră parte din familia prietenilor ei: În timpul şcolii, dacă uit de telefon – când ies în oraş – mă stresez foarte tare pentru că mulţi dintre prietenii mei se bazează pe mine să-i ajut să se simtă mai bine atunci când sunt supăraţi. Ca atare, încep să-mi fac griji atunci când ies în oraş: ce fac dacă cineva foarte supărat are nevoie de o persoană cu care să vorbească, dar eu nu pot pentru că nu am telefonul la mine?
O altă adolescentă de 15 ani spune că doarme cu telefonul pentru că doar prezenţa constantă a acestuia îi permite să-şi onoreze obligaţiile faţă de prieteni. Aşadar, numai telefonul o obligă în acest fel. Aceasta susţine că are senzaţia că parcă ar sta „la datorie“:
A trebuit să stau la datorie pentru o prietenă pe tot parcursul anului şcolar. Era prin oraş şi consumase ceva substanţe dubioase. I-am trimis un mesaj – „Hei, ce mai faci?“ – şi se vedea clar din răspunsul ei că era complet ruptă de realitate. Am vorbit apoi cu ea şi am convins-o să se culce. A doua zi de dimineaţă, am ştiut că trebuia să-i aduc la şcoală
aspirină, biscuiţi şi o sticlă de apă. Îmi fac griji în mod constant ca nu cumva să scap din vedere astfel de lucruri, astfel încât nimeni să nu păţească ceva.
O adolescentă de 14 ani mărturiseşte că nu e „niciodată complet relaxată“, nici măcar atunci când doarme cu telefonul lângă ea. Toate veştile rele îi apar mai întâi pe telefon:
Simt tot timpul că mă macină ceva. Întotdeauna apare o dramă sau ceva care să mă streseze, de care îmi fac griji încontinuu. În general, totul începe din cauza telefonului; toată lumea se aşteaptă să îţi anunţi imediat cei mai buni prieteni atunci când apare ceva important. Doar pentru că ai această posibilitate.
Până şi noaptea se teme ca nu cumva să rateze vreun eveniment important din cercul ei de prieteni. „Ar fi grav“ să rateze aşa ceva. Ea îşi determină în mare parte valoarea în funcţie de cât de multe ştie despre viaţa prietenilor ei şi de cât de repede le sare în ajutor. În anturajul ei de prieteni, toţi se aşteaptă să li se răspundă la mesaje în câteva minute.
Să ne gândim acum la Kristen, studentă în anul al treilea la Facultatea de Studii Economice, care respectă regula celor trei pe timpul mesei. După ce toată lumea termină de mâncat, Kristen continuă să întreţină o conversaţie cât se poate de simplă dacă se află în compania unor persoane care au telefonul la îndemână. Deşi discutam cu ea când se afla în timpul sesiunii de examene, nu era foarte stresată. Cele mai multe dintre cursuri erau seminare de economie. Avea o relaţie strânsă cu profesorii ei. La finalizarea interviului nostru, mergea să supravegheze un examen de matematică de anul întâi. Am întrebat-o ce părere are despre trimiterea de mesaje la cursuri şi a ridicat din umeri: „Nu este în regulă“. Când trimiţi un mesaj, îţi iei un angajament, le promiţi prietenilor tăi că le vei fi alături. Kristen consideră
că, atunci când îţi scrie un prieten apropiat, ar trebui să răspunzi în
„aproximativ cinci minute“.
Aşadar, Kristen îşi verifică periodic telefonul în timpul cursurilor. Dacă
primeşte un mesaj de la o prietenă care dă semne că ar avea o urgenţă, iese din sala de curs şi merge la baie ca să-i răspundă la mesaj. Când am întrebat-o pe Kristen ce anume ar cataloga drept urgenţă, am aflat că, în lumea ei, ştacheta pentru situaţiile de urgenţă este setată destul de jos:
