Reade rezumă exerciţiul „Ce-ţi doreşti de la un prieten?“ astfel: „Simt că
aceşti copii au impresia că relaţiile de prietenie sunt unilaterale. Un spaţiu în care ei pot doar transmite, nu şi asculta. Un spaţiu în care nu există un nivel emoţional, ci doar ai nevoie de cineva care să-ţi fie la dispoziţie. Un spaţiu în care nu investeşti în ceilalţi. Ca şi cum prietenia ar putea fi oprită“.
Deşi nu o spune direct, finalul acestui gând ne dă de înţeles că ar fi vrut să
spună „aşa cum poţi opri o interacţiune online“. În urma acestui exerciţiu, Reade a ajuns să se teamă că elevii îi tratează pe ceilalţi ca pe nişte
„aplicaţii“, ca pe nişte mijloace în vederea atingerii unui scop. A mai observat că elevii ei se grăbesc să-şi spună unul altuia „poţi să faci asta pentru mine?“, iar apoi, spune ea, „pur şi simplu trec la un alt prieten odată
ce treaba-i gata sau dacă nu sunt satisfăcuţi“.11
Reade se teme că obiceiurile dezvoltate în cazul „prieteniei“ virtuale au devenit obiceiurile prieteniei în viaţa de zi cu zi, faţă în faţă: Când se rănesc reciproc, nu-şi dau seama şi nici nu arată vreo urmă de regret. Atunci când încerci să-i ajuţi, trebuie să le repeţi situaţia la nesfârşit, să încerci să le explici printr-un joc de rol cum ar fi putut răni pe cineva. Chiar şi atunci însă, nu par să aibă remuşcări. Se exclud unii pe alţii de la evenimente sociale, petreceri, activităţi şcolare, iar apoi par surprinşi când cineva suferă. Odată, toată lumea vorbea despre un concert la care o elevă nu se dusese, chiar în faţa acelei fete (care nu avusese bani de bilet), şi au ţinut-o aşa la nesfârşit. Fata avea lacrimi în ochi.
Ei nu dezvoltă un mod de relaţionare prin care să asculte şi să înveţe cum să se privească şi să se înţeleagă.
Profesorii de la Holbrooke speră ca, până la şcoala gimnazială, copiii să
înveţe să lucreze în linişte la proiecte în domenii precum arta, ştiinţa sau scrierea creativă. Profesorii susţin că au devenit cadre didactice pentru emoţia de a-i vedea pe copii cum îşi descoperă înzestrările şi capacitatea de a se concentra asupra lor atât la şcoală, cât şi în timpul liber. La întâlnirea cu mine însă, profesorii deplâng faptul că nu mai simt această plăcere.
Elevii lor nu se pot concentra, nu au timp liber şi, în fond, nici nu-l pot tolera atunci când îl au. Încă din clasa a VI-a, elevii vin la şcoală cu telefoane inteligente şi tablete, prinşi într-un flux constant de mesaje la care simt nevoia să răspundă pe loc. Profesorii cunosc bine cultura elevilor. La Holbrooke, mesajul din partea unui prieten are nevoie de un timp de răspuns de câteva minute.
Desigur, tot ce distribuie copiii în mediul online constituie garanţia că
aparţin unui grup: videoclipuri amuzante, glume, fotografii, ştiri care circulă în ziua respectivă. „Totul ţine de apartenenţa la un grup“, spune un profesor. Un altul reflectă la rândul lui: „E ca şi cum şi-ar petrece toată ziua într-un cerc, făcând schimb de amulete pentru brăţări. Asta se întâmplă însă
într-un cerc în care nu au niciodată timp liber“.
Profesorii ştiu că elevii scriu mesaje pe sub bancă şi că iau pauze de mers la baie pentru a răspunde la mesajele primite pe telefon. Acum, telefoanele au ajuns chiar şi pe terenul de joacă. Profesorii vor ca, atunci când sunt la şcoală, elevii să se poată elibera de presiunea de a trimite şi primi mesaje.
Din păcate însă, tot mai mult conţinut al cursurilor este livrat în format electronic, astfel încât elevii nu stau niciodată departe de mediul care le distrage atenţia.
În cadrul unei întâlniri cu un alt grup de profesori de gimnaziu, am observat preocupări similare: elevii poartă conversaţii lungi şi oneste prin mesaje online, iar apoi se întâlnesc la şcoală a doua zi fără să ţină seama de persoana cu care au împărtăşit detalii intime. Se pare că este mai important pentru elevi să primească susţinere printr-un număr mare de like-uri virtuale decât să poarte conversaţii în persoană. Profesorii se tem că, în lipsa conversaţiilor faţă în faţă, elevii nu îşi vor putea dezvolta capacitatea de a empatiza sau abilităţile de ascultare.
Iată ce i-a spus o elevă unei profesoare: „Întotdeauna ţin în telefon
treisprezece mesaje la care nu răspund. Am acolo treisprezece persoane care încearcă să dea de mine“. Profesoara a găsit acest schimb tulburător.
Telefonul nu era acolo în scopul comunicării, ci pentru a o face pe fată să se simtă mai bine în pielea ei. Profesoara a întrebat-o pe elevă cum crede că se simt cei care îi scriseseră şi nu primiseră încă un răspuns de la ea. Fata a părut nedumerită. Nu se gândise niciodată la sentimentele lor.
La doi ani după vizita mea la Holbrooke, problemele întâlnite acolo par mai presante ca niciodată. În iarna lui 2015, m-am întâlnit cu Greg Adams, directorul şcolii gimnaziale Radway din New York. Acesta mi-a povestit de Luis, un elev de clasa a VI-a al cărui tată îşi luase viaţa cu un an în urmă.
De atunci, Luis a devenit vulnerabil şi dependent de sora lui, Juanita, care este cu un an mai mare decât el.
Într-o zi, Anna, colegă de clasă cu Luis, s-a enervat că o întrerupsese în sala de mese în timp ce încerca să discute cu Juanita. A doua zi, la Radway era mare zarvă. Anna postase pe Facebook: „Sper ca Luis să sfârşească la fel ca tatăl lui“. Adams a chemat-o pe Anna la el în birou. Mi-a mărturisit că „eram furibund, dar am încercat să-mi păstrez calmul“. Adams a întrebat-o pe Anna: „De ce? De ce ai face aşa ceva?“ Anna avea deja un răspuns pregătit: „A fost doar pe Facebook“. Este limpede pentru Adams că
Anna nu percepe ceea ce a făcut ca pe ceva real.
Directorul şi-a propus s-o facă pe Anna să se pună în locul lui Luis. În biroul lui, Adams i-a spus Annei: „Nu plecăm de aici până nu te fac să
plângi. Nu vom ieşi din biroul meu până când nu vei plânge în hohote“. Mi-a spus că a durat aproximativ cincisprezece minute: „Apoi, bineînţeles, a trebuit să o sun pe mama Annei pentru a-i spune de ce i-am făcut fiica să
plângă“. Cu toate acestea, pe Adams nu l-au liniştit lacrimile Annei.
Cumva, Facebook îi oferise fetei o modalitate de a-i percepe pe ceilalţi ca pe nişte obiecte ce nu pot fi rănite şi că există forme de cruzime fără vreun impact.
Am aflat astfel că oamenii care nu şi-ar permite niciodată să fie agresori pe viu se simt liberi să fie agresivi şi vulgari online. Prezenţa unui chip şi a unui glas ne aminteşte că vorbim cu o persoană. De obicei, se aplică
regulile de curtoazie, însă atunci când comunicăm prin intermediul ecranului, trăim un soi de dezinhibiţie. Studiile ne spun că reţelele de
socializare diminuează capacitatea de autocontrol în aceeaşi măsură în care determină o creştere temporară a încrederii în sine.12 Asta înseamnă că pe internet suntem tentaţi să ne comportăm în moduri despre care o parte din noi ştim că îi vor răni pe ceilalţi.
E ca şi cum ar fi bruiat un semnal. În opinia lui Adams, ceea ce nu se transmite este modelul altor oameni care să ne permită să-i percepem ca pe noi. În lipsa acestui lucru, elevii lui nu vor putea simţi empatia sau nu vor putea forma conexiuni securizante. Mediul acesta favorizează agresivitatea şi cruzimea gratuită. Nu i se pare surprinzător faptul că un studiu recent a descoperit că numărul studenţilor care se simt în siguranţă şi au încredere în relaţiile lor a scăzut, în vreme ce numărul celor care se simt nesiguri a crescut.13
Colecţionarii
Ne amintim cum Haley încerca s-o consoleze pe Natalie, o prietenă care, într-un moment de rătăcire, s-a adresat „oamenilor din telefon“. Haley a fost dezamăgită, dar spune că înţelege ce a împins-o pe Natalie spre telefon. La momentul acelei întâlniri, însăşi viaţă socială a lui Haley se învârtea în jurul mesajelor. Nu este întru totul mulţumită de acest lucru, dar, în fond, la asta se rezumă viaţa ei. Conexiunile constante o fac să simtă că aparţine unei comunităţi: „Depui foarte puţin efort atunci când trimiţi un mesaj şi apoi ai o satisfacţie instantanee. Pot vorbi cu cincisprezece persoane simultan cu un efort minim. Mă simt extrem de bine când nu fac decât să caut reacţii pozitive. În general, prefer să am parte de asta în locul unei conversaţii“.
Haley e atentă constant la toate reacţiile. Acele „cincisprezece persoane“
şi, de fapt, sutele ei de contacte de pe Facebook sunt mai mult „oameni care îmi scriu doar dacă le scriu şi eu“. Aceste relaţii seamănă cu cele contractuale. Cu toate acestea, Haley spune: „Mi-e greu să refuz un nou prieten din reţea. Mi-e greu să nu continui să strâng o reţea cât mai mare de prieteni“. Ea ştie însă că nu toţi acei „prieteni din reţea“ îi sunt prieteni cu adevărat: „Ciudat este că ne tratăm prietenii ca pe nişte bunuri din piaţa de capital. Păstrez oameni de legătură doar ca să am cât mai mulţi. […]
Colecţionez prieteni“. Haley se foloseşte de „oamenii de legătură“ pentru a-
şi menţine ridicat numărul de reacţii. Din spusele ei, acest lucru activează
„impulsul bizar de a colecţiona“.
Acest gen de colecţie indică oare abundenţa sau iluzia abundenţei? Felul în care Haley îşi descrie plăcerile ne ajută să percepem viaţa dintr-o zonă
