Dacă vrem să slăbim, nu considerăm de la sine înţeles faptul că dorinţa de a ţine o dietă va duce la pierderea în greutate. Ne va fi bine dacă ţinem dieta împreună cu un prieten, dacă ţinem alimente sănătoase în bucătărie şi dacă
programăm mese regulate. Vom putea face progrese în ceea ce priveşte revendicarea conversaţiei doar dacă vom crea spaţii care să susţină
comunicarea.
În perioada scursă de când Socrate22 a deplâns trecerea de la vorbire la scriere, au existat oameni care au socotit noile mijloace de comunicare ca fiind distructive pentru un anumit sistem de gândire ce se bucura de o mare apreciere. Din punctul meu de vedere, telefoanele mobile au o calitate distinctivă care le face să iasă în evidenţă în această lungă conversaţie istorică. Atunci când scriem în loc să vorbim, facem o alegere conştientă: ştim clar că scriem în loc să vorbim. În schimb, nu considerăm că am putea compromite conversaţiile faţă în faţă dacă luăm telefonul cu noi peste tot.
Dimpotrivă, susţinem ideea că putem avea schimburi de mesaje cu persoanele iubite şi cu prietenii şi că (în paralel) putem să interacţionăm cu cei din jur. Ne vine greu să acceptăm că telefoanele nu sunt doar nişte accesorii sau instrumente complementare inofensive şi utile. Tehnologia nu ne-a schimbat numai interacţiunile, ci şi identitatea. Dar cel mai mult ne-a afectat capacitatea de a empatiza.
Într-o serie de prelegeri din 2014, Rowan Williams23, fost arhiepiscop de Canterbury, a mutat empatia din cadrul discuţiilor despre cum ar trebui să-i tratăm pe alţii, concentrându-se mai mult asupra rolului pe care aceasta îl are asupra dezvoltării individuale.
În viziunea lui Williams, relaţiile empatice nu încep cu „înţeleg cum te simţi“, ci pornind de la realizarea faptului că nu ştim cum se simt alţii.
Aflându-ne în această poziţie, începem cu o invitaţie la discuţie: „Spune-mi
cum te simţi“. Williams consideră empatia un gest de implicare şi dăruire.
O astfel de invitaţie ne schimbă. Odată ce conştientizăm cât de multe nu cunoaştem despre alţii, începem să înţelegem cât de multe nu cunoaştem despre noi înşine. Descoperim, spune Williams, „o formă de atenţie mai solicitantă. Învăţăm să avem răbdare, deprindem o nouă abilitate şi dobândim obiceiul de a privi lucrurile din mai multe perspective“.
Primii paşi în procesul de empatizare cu cineva ar putea consta în acordarea unui like sau a unui răspuns la o întrebare adresată pe Instagram.
Într-o interacţiune virtuală, le-am putea spune celorlalţi: „Vreau să te ascult.
Te susţin“. Asemenea mesajelor de consolare pe care le-a primit Natalie, acesta este doar începutul. Totul depinde de ceea ce se întâmplă în continuare.
Sentimentul empatiei
Mulţi dintre noi suntem prieteni cu persoane cu care ne-am putea întâlni faţă în faţă. În schimb, alegem să ne „vedem“ online, întrucât aşa e mai comod să petrecem timpul împreună.
De la o generaţie la alta, ne obişnuim să redirecţionăm conversaţiile – de la urări aniversare la transmiterea condoleanţelor – către ecrane. Nu mai avem pretenţia ca prietenii să fie alături de noi. Poate că nici nu ne mai dorim asta de la ei. Începe să pară un efort emoţional mult prea mare.
Interacţiunea online are foarte multe avantaje. O persoană ca Alli, izolată
social, distantă faţă de părinţii ei, poate folosi internetul pentru a se conecta, pentru a găsi pe cineva care să-i înţeleagă problema. Totuşi, poate că pe ea nu o va înţelege. Empatia nu înseamnă doar a oferi cuiva informaţii sau a-l ajuta să găsească un grup de sprijin. Este vorba despre a-i promite cuiva că
îi vei fi alături cât va avea nevoie. Empatia înseamnă să fii prezent suficient de mult timp încât ceilalţi să creadă că vrei cu adevărat să ştii cum se simt, nu că vrei doar să le spui ce ai face tu în situaţia lor. Empatia cere timp şi disciplină emoţională.
Eseistul William Deresiewicz spunea că, pe măsură ce comunităţile noastre s-au degradat, am trecut de la a trăi în comunităţi reale la a face eforturi pentru a ne simţi ca şi cum am trăi în ele. Aşadar, când vorbim
despre comunităţi acum, putem spune că am trecut „de la relaţie la sentiment“24. Am trecut de la apartenenţa la o comunitate la sentimentul de comunitate. Am trecut deci de la empatie la sentimentul empatiei? De la prietenie la sentimentul prieteniei? Trebuie să fim foarte atenţi la acest detaliu. Inteligenţa artificială ne este oferită pe post de partener social şi reprezintă un nou tip de prieten. Dacă alegem să ne mulţumim cu
„sentimentul prieteniei“, faptul că dispozitivele au ajuns să ne ţină
companie nu pare a fi o involuţie majoră. Miza este însă mare. Vorbim poate de cele mai de preţ lucruri pe care oamenii ştiu să şi le ofere unii altora.
Generaţiile tinere
În timp ce scriam acest capitol, computerul meu s-a defectat. Ca atare, m-am îndreptat către un magazin Apple. Problema mea era gravă, astfel încât m-a ajutat un reprezentant Apple de la faţa locului. Astfel, mă aşez lângă un tânăr de 26 de ani care mă învaţă cum să-mi fac computerul să funcţioneze.
Mă întreabă apoi cu ce mă ocup. Când i-am spus că scriu o carte despre conversaţie, începe să-mi vorbească despre clienţii de la magazin: „Îmi fac griji pentru copii. Unii par atât de insensibili, ca şi cum nu ar fi purtat niciodată în viaţa lor o conversaţie în absenţa telefoanelor. Alţii – ei bine, câţiva numai – îmi dau totuşi motive să sper. Ei par să fi depăşit această
fază“.
Îl înţeleg. Am observat şi eu că mulţi tineri par să se abată de la direcţia în care îi îndreaptă avântul. Câteva fete de 14 ani au împărtăşit cu mine ce rezerve au cu privire la mesaje şi la legăturile de prietenie. Liz spune că
„amintirile nu se creează atunci când primeşti un mesaj. Totul stă în poveştile pe care le poţi spune“. Lui Ginger îi place că nu are cum să
greşească dacă dă SMS-uri sau mesaje, dar tot ea adaugă că cele mai importante momente petrecute cu prietenii ei, „clipele comice“, se nasc tocmai din gafe şi încurcături: „Cel mai bun lucru este că prietenii greşesc împreună. […] Când porţi o discuţie, greşelile se transformă în ceva amuzant. Aşa ajung oamenii să lege prietenii. […] Doar nu trebuie să fie totul perfect. E bine să faci greşeli, e plăcut să le vezi feţele prietenilor“.
Sabrina, colegă de clasă cu Ginger, nu consideră însă că schimburile
„ideale“ de mesaje reprezintă „conversaţii reale“.
Psihologul Mihály Csíkszentmihályi a studiat conversaţiile „reale“ dintre prieteni. Unele relaţii de prietenie, spune el, sunt construite în jurul unor conversaţii care oferă validare. Csíkszentmihályi le numeşte „prietenii de întărire“: ele realizează „ceea ce-şi doreşte toată lumea: […] atenţia reciprocă acordată ideilor şi problemelor fiecăruia“25. Acesta poate fi cazul prietenilor „colecţionaţi“ de Haley, care îi scriu doar dacă ea le scrie prima.
Acesta poate fi şi cazul prietenilor ei de pe Facebook: dacă tu dai like la postările de pe peretele lor, vor da şi ei like la postările de pe peretele tău.
Csíkszentmihályi spune că cel mai mare beneficiu al acestor relaţii de prietenie este că susţin un eu care are nevoie să se oglindească în ceilalţi, un eu care încă nu s-a regăsit.
Dar Thoreau a vorbit despre mai mult („Prieten îmi este acela care mă
acceptă aşa cum sunt“26), în timp ce Csíkszentmihályi a scris despre posibilitatea de a obţine mai mult. Unii prieteni se interesează de visurile şi aspiraţiile celuilalt, se încurajează reciproc să încerce ceva nou: „Un prieten adevărat este cel cu care, uneori, ne putem permite să fim «nebuni» sau să
nu ne simţim în formă. Este omul care ne cunoaşte şi este de acord cu proiectul nostru de realizare personală, din acest motiv arătându-se dispus să împărtăşească riscurile inerente oricărei evoluţii în complexitate“27.
Interesant este faptul că Csíkszentmihályi descrie noţiunea de „prieten adevărat“ prin intermediul relaţiei de prieteniei faţă în faţă, prin apelul la conversaţie. El descrie astfel intimitatea.
Revenind la „copiii“ care i-au dat consultantului meu Apple motive să
