mai spere, cred că ei îşi consideră dispozitivele lucruri cât se poate de fireşti şi, din acest motiv, sunt poate mai puţin fermecaţi de ele decât părinţii lor şi decât mulţi dintre tinerii ceva mai mari decât ei.
Un adolescent de 15 ani se gândeşte la cât de greu îi este să stea de vorbă
cu ceilalţi copii de la şcoală. L-am întâlnit într-o tabără de vară, unde telefoanele sunt interzise pe tot parcursul celor şase săptămâni de şedere.
Nu a avut nimic de obiectat în acest sens:
Când sunt acasă, în maşină cu un prieten sau în autobuz şi încerc să
iniţiez o discuţie [cu alţi copii], e foarte posibil ca aceştia să se afle deja
cu telefonul în faţă. Din acest motiv, conversaţia ar putea fi cam dezordonată. Întrerup şi reiau discuţiile încontinuu. Din cauză că nu se concentrează niciodată cu adevărat, conversaţia ajunge să se destrame.
Dar când ne aflăm aici, ne putem concentra unul asupra celuilalt, nu doar asupra dispozitivelor electronice. Cred că, dacă ne concentrăm cu adevărat asupra vorbelor celorlalţi, putem aduce mai mult în conversaţie, putem împărtăşi mai multe idei decât atunci când stăm pe telefon şi sărăcim orice comunicare.
Colegii lui de cameră îi susţin punctul de vedere, aducând în discuţie o excursie recentă în natură unde s-au putut bucura unul de compania celuilalt, fără nici o urmă de telefoane. Unul dintre ei a remarcat că acasă nu vorbeşte cu prietenii lui decât despre ce are fiecare în telefon. În timpul drumeţiei, spune el, „am observat că ne-am putut concentra asupra noastră, asupra lucrurilor pe care le aveam în faţa noastră şi asupra prezentului“. Un altul a constatat faptul că cei alături de care se afla în drumeţie nu mai erau într-o competiţie cu cei pe care i-ar fi putut contacta de pe telefon: „Acasă, nu prea am ocazia să stau lângă cineva şi să vorbesc cu el. Întotdeauna apare ceva şi îşi deschide telefonul să vorbească cu alţii“. Pentru acest tânăr, conversaţia în sine a fost o revelaţie, un spaţiu vast, încă neexplorat: „A fost ca un flux nesfârşit. Nu se întrerupea deloc“.
5. Tulburare din spectrul autist (n. tr.).
Dragostea
Unde eşti? Cine eşti? Stai, ce s-a întâmplat?
Doar întreb: „Cum merge conversaţia?“ —tenorul
Luciano Pavarotti, despre cum este să fii tată de fete Iubirea adevărată este atunci când nu simţi nevoia să-ţi verifici telefonul în prezenţa persoanei dragi. —
Alain de Botton
Atât în cazul adulţilor, cât şi al adolescenţilor, totul se reduce la un singur lucru: ne aşteptăm în permanenţă ca ceilalţi să aibă telefonul la ei. Ne aşteptăm ca, indiferent ce fac, să se oprească pentru a citi mesajele de la noi. Dacă le pasă de noi, ar trebui să primim un mesaj înapoi. În cazul mesajelor romantice însă, răspunsurile vin de multe ori sub formă de tăcere.
Este vorba despre „tactica nimicului“. A apărut cu ceva vreme în urmă. De îndată ce mesajele au câştigat teren în arta flirtului, au început să apară
discuţii despre cum ar trebui abordată strategia tăcerii. Inclusiv la liceu.
Tactica nimicului
În 2008, Hannah, o tânără în vârstă de 18 ani, mi-a spus că, în cazul flirtului virtual, „cel mai trist lucru“ este că persoana căreia îi scrii te poate ignora pur şi simplu, adică poate răspunde cu nimic, opţiune care nu este valabilă
în cazul conversaţiilor faţă în faţă. Iată ce crede Hannah despre potenţialele efecte: „Este un mod de a aduce pe cineva în pragul nebuniei… Practic nu mai exişti“.
Hannah explică faptul că, atunci când nu primeşte nici un răspuns, simte un impuls puternic de a-şi face şi mai mult rău, urmărind activitatea online a băiatului care a ignorat-o – pe Facebook, poate vedea dacă a ieşit în oraş
sau dacă a mers la vreo petrecere. În trecut, ne consolam cu gândul că poate
cei care ne ignorau erau prinşi cu o urgenţă în familie. Ne puteam spune tot felul de poveşti neverosimile. Acum însă, după cum spune una dintre prietenele lui Hannah, „trebuie să te împaci cu realitatea: sunt preocupaţi de orice, mai puţin de tine“. Hannah consideră că această situaţie face ca respingerea pe reţelele de socializare să fie „de cinci ori mai intensă decât un refuz obişnuit“.
Tactica nimicului nu reprezintă o conversaţie finalizată sau abandonată.
Nu este, insistă Hannah, ca şi cum „cineva ţi-ar spune de câteva ori că este ocupat şi tu nu poţi decât să-l înţelegi“. Este mai degrabă o conversaţie cu o persoană care pur şi simplu te ignoră, ca şi cum nu ar înţelege că fiinţele umane au nevoie să li se răspundă atunci când spun ceva. În mediul online, ne dăm singuri voie să ne comportăm astfel.
Atunci când ţi se întâmplă chiar ţie, singura cale de a reacţiona cu demnitate este să te prefaci că nici nu s-a întâmplat. Hannah mi-a prezentat regulile: dacă oamenii nu îţi răspund pe net, nu trebuie decât să te prefaci că
nu ai observat: „ Nu am de gând să fiu genul de persoană care se ia de oameni spunând: «De ce nu-mi răspunzi? Bla, bla, bla»… Nu e în regulă.
Nu am de gând să spun: «Bună, mai eşti? Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, spune-mi»“.
Eu şi Hannah discutam într-un cerc de şapte elevi de liceu, băieţi şi fete deopotrivă. Când ea a rostit cuvintele „De ce nu-mi răspunzi? Bla, bla, bla“, toată lumea a izbucnit în râs. Hannah imitase perfect tipologia perdantului vrednic de milă. Nimeni nu ar adopta vreodată comportamentul descris de ea. Atunci când cineva te loveşte cu tăcerea, îi răspunzi tot cu tăcere.
Hannah spune lucrurilor pe nume: „Dacă oamenii vor să dispară din viaţa mea, eu voi fi de genul: «Bine, nu mă deranjeaz㻓. În anturajul lui Hannah, reacţia corectă din punct de vedere social la tactica nimicului este să devii extrem de activ pe reţelele de socializare. Într-atât încât persoana care te-a ignorat să îţi observe activitatea.
Pe la începuturile mesageriei, perioada 2008–2010, am stat de vorbă cu peste trei sute de adolescenţi şi tineri despre viaţa lor virtuală. Am observat cum o generaţie întreagă s-a acomodat la un nou mod de a face faţă tăcerii: negarea durerii, respectiv ignorarea faptului că, dacă le facem asta altora, îi vom răni la rândul nostru. Nu numai că tolerăm lipsa de empatie la adresa
noastră, dar nu dăm nici noi dovadă de empatie faţă de alţii.
Acest stil de relaţionare face parte dintr-un tipar mai larg. Ne-am obişnuit să trecem cu vederea atunci când părinţii noştri stau cu ochii în telefon în loc să ne răspundă. Ne-am obişnuit să trecem cu vederea atunci când prietenii noştri întrerup conversaţiile pentru a vorbi la telefon cu alţi prieteni. Iar în ceea ce priveşte flirtul, ne-am obişnuit să tratăm nimicul ca pe ceva la care nu trebuie să ne mai gândim.
Am putea spune că, în dragoste, să fii ignorat nu e ceva nici surprinzător şi nici nou. În trecut însă, tratamentul tăcerii constituia un moment. Putea determina debutul curtării sau momentul în care pretendentul îşi pierdea orice urmă de speranţă. Era totuşi un moment. Acum, după cum am mai văzut, momentul s-a transformat în metodă.
Fără complicaţii
Până şi aplicaţiile pe care le folosim pentru a ne căuta parteneri de viaţă vin într-un format care ne ajută să ignorăm faptul că suntem ignoraţi. Pe Tinder, o aplicaţie mobilă dedicată întâlnirilor, refuzul nu mai este refuz, ci o simplă „glisare la stânga“. Nici măcar nu ştim când ni se întâmplă asta chiar nouă. Tinder întreabă: „Ce potenţial iubit este disponibil acum, în apropiere de tine, pentru o cafea?“ Cei care doresc să fie luaţi în considerare se înscriu, iar poza şi scurta lor biografie apar în sistem.
Odată deschisă aplicaţia, dacă vă place cum arată cineva, glisaţi cu degetul la dreapta pe telefon. Dacă nu vă interesează, glisaţi la stânga. Dacă
eu glisez la dreapta pe profilul cuiva, iar persoana respectivă glisează la dreapta pe profilul meu, suntem amândoi anunţaţi că s-a găsit o „potrivire“
şi putem începe discuţia. Dacă însă eu glisez la dreapta pe profilul cuiva, iar persoana în cauză nu face acelaşi lucru, pur şi simplu nu îmi va mai apărea niciodată în câmpul vizual.
