Paradoxul acestui mediu de comunicare este că discuţiile vor exista pentru totdeauna, dar îţi poţi închipui că cele care nu au funcţionat nu s-au petrecut deloc.
După ce i-am ascultat pe aceşti tineri descriindu-mi cum îi protejează
mesajele, am stat de vorbă şi cu o tânără de vârsta lor, care mi-a confirmat că băieţilor pe care îi cunoaşte le place să păstreze lucrurile în mediul virtual pentru o lungă perioadă de timp înainte de a face planuri pentru o întâlnire în persoană: „Se simt acoperiţi. Dacă lucrurile nu merg cum trebuie, nu se vor simţi respinşi. E ca şi cum nu s-ar fi aflat acolo, deci nu au de ce să se simtă stânjeniţi“.
Formularea ei („e ca şi cum nu s-ar fi aflat acolo, deci nu au de ce să se simtă stânjeniţi“) este similară cu a lui Jonas („e aproape ca şi cum nu eşti
acolo şi nu simţi refuzul ei“). Mesajele deschid drumul către conversaţii romantice în care refuzurile nu există, pentru că, dacă ar exista, te prefaci că
discuţia nici nu s-a petrecut.
Cu toate acestea, tinerii de mai sus arată clar că flirtul online aduce cu sine propriile probleme. Spre deosebire de o „conversaţie obişnuită“, dacă
facem o greşeală atunci când trimitem un mesaj, aceasta „nu va dispărea niciodată“. Mesajele sunt înregistrate şi tot ce spunem este păstrat. Astfel, mesajele ne fac să pendulăm între ideea că vorbele noastre nu au nici un fel de consecinţe (conversaţia nu a avut loc vreodată) şi senzaţia că orice cuvânt al nostru ar putea provoca daune iremediabile.
Repetiţia se pare că nu este mama învăţăturii. Opt studenţi, toţi în anul al treilea, mi-au spus că, deşi dau mesaje de la vârsta de 13 ani, sincronizarea încă le mai dă bătăi de cap. Tinerii au început prin a-mi spune cât sunt de grijulii, lăsând să treacă un interval de timp bine stabilit din momentul în care primesc un mesaj din partea unei femei până când îi răspund. Pentru Cameron, numărul magic este de 20 de minute. Ryan subliniază că numărul magic este greu de stabilit. Dacă o femeie îi răspunde imediat, uneori consideră asta un semn bun, dar alteori se gândeşte: „Băi, ce nebună“.
Când Ryan mi-a afirmat că o femeie i s-ar putea părea „nebună“ dacă i-ar răspunde prea rapid, a spus-o pe ton un vesel. Fetele din grup au înţeles totuşi că nu trebuie să ia vorbele lui ca pe o glumă. Ele însele au avut experienţe cu diferiţi bărbaţi care s-au îndepărtat de ele din cauză că erau mult prea accesibile online. Bărbaţii dau înapoi dacă o femeie îi sună în loc să le răspundă la un mesaj scris. Elaine susţine că, „de îndată ce o femeie sună un bărbat, toţi spun: «E nebun㻓. Nimeni nu o contrazice. Caracterul intruziv al unui apel telefonic, cel puţin în primele etape ale unei relaţii, marchează depăşirea unor limite.
Acest punct de vedere este întărit de o femeie mai în vârstă. Candice, în vârstă de 30 de ani, susţine că dragostea a redus-o la tăcere. Întâlnise pe cineva, numai că îi era teamă să facă mai mult decât să-i trimită mesaje bărbatului pe care îl plăcea: „Mă văd cu un tip. Îmi place aşa mult de el!
Cred că o să mă îndrăgostesc de el. Nu vreau să vadă cât de mult îl plac.
Dacă vorbim la telefon, o s-o dau în bară“. Prin urmare, are grijă să discute cu el cât mai rar la telefon. Tot ea spune că îi era mult mai uşor să treacă
prin toate aceste lucruri în perioada facultăţii, alături de colegele ei de cameră. Câteva dintre ele o ajutau să compună texte şi să trimită „mesaje de calitate“.
Cine eşti? Armata de Cyrano
În zilele noastre, atât bărbaţilor, cât şi femeilor li se pare firesc să
colaboreze la redactarea mesajelor amoroase, mai ales în zilele de început ale unei relaţii. Dorian, în vârstă de 20 de ani, descrie cum se desfăşoară la el procesul de creaţie: „În primul rând, stau şi zece minute să scriu un mesaj. După aceea, îmi întreb prietenul: «Amice, ce părere ai? E bine aşa?»… El îmi răspunde: «Da, e bine. Zi aşa»“. Şi bărbaţii, şi femeile consideră acceptabilă colaborarea în scopul elaborării mesajelor romantice deoarece miza este mare. Gregory, în vârstă de 30 de ani, spune lucrurilor pe nume: „O singură greşeală şi gata“.
În conversaţia faţă în faţă, putem observa expresiile faciale şi limbajul corpului; putem analiza tonul vocii. În scris, nu avem la dispoziţie indicii atât de valoroase, astfel încât până şi cele mai neînsemnate semne de punctuaţie pot complica iremediabil lucrurile. În lipsa unui context, micile detalii duc adesea la concluzii pripite.
Vanessa, studentă în anul al treilea în cadrul Universităţii din New Hampshire, mi-a povestit despre un schimb de mesaje din care se poate să fi înţeles greşit un mic detaliu. Ea se afla în legătură cu un student venit din Spania cu ocazia unui schimb de experienţă. Într-unul dintre primele mesaje primite de la spaniol, acesta i-a trimis un emoticon care făcea cu ochiul (diferite combinaţii de semne de punctuaţie pot semăna cu nişte feţe zâmbitoare, triste, dar şi, într-adevăr, care fac cu ochiul). Vanessa spune că a interpretat emoticonul ca fiind un flirt. Flirtul virtual nu o deranjează în general, dar emoticonul care făcea cu ochiul i s-a părut ciudat, cu nişte tente sexuale stânjenitoare. În cercul ei de prieteni, nimeni nu face aşa ceva. Ca atare, nu i-a mai răspuns deloc. În timp ce Vanessa termina povestea, Cameron a început să râdă. Are şi el propria poveste cu emoticoane.
În mare, povestea este cam aceeaşi. Atunci când o studentă din Italia, venită tot în cadrul unui schimb de experienţă, i-a trimis emoticonul care
face cu ochiul prima dată când au vorbit prin mesaje, Cameron a presupus că îi face avansuri şi a rupt prietenia cu ea. Vanessa şi Cameron aplicaseră
amândoi regula „o singură greşeală şi gata“. Oare emoticonul care face cu ochiul are un alt înţeles pentru străini? Cei doi prieteni râdeau încordaţi.
Din perspectiva Vanessei, povestea evidenţiază faptul că, deşi „toată viaţa
[ei] este guvernată de mesaje“, are o problemă: mesajele nu reprezintă „un bun instrument pentru flirt, deoarece există un arbore al teoriei jocurilor de tipul «Ce-a vrut să spună cu asta? O, a pus semnul exclamării! Asta ce mai vrea să însemne?»“.
Vanessa spune că, atunci când trimite mesaje, apelează foarte des la emoticoane. Dacă nu ne-am îndulci mesajele cu emoticoane şi multă
punctuaţie – foarte multă punctuaţie – ceilalţi ar putea crede că suntem furioşi: „Întotdeauna pornesc de la premisa că, atunci când trimit cuiva un mesaj, el va fi interpretat ca şi cum aş fi de două ori mai nervoasă decât aş
fi lăsat de înţeles dacă aş fi rostit cu voce tare fix aceleaşi cuvinte“. Prin urmare, încearcă să se corecteze de fiecare dată: „De exemplu, pun două
semne de exclamare şi o faţă zâmbitoare doar ca să subliniez faptul că «nu sunt supărat㻓. Cameron îi dă dreptate: „Aşa e. Principala mea problemă
atunci când primesc un mesaj de la cineva este că nu îmi pot da seama dacă
persoana respectivă este nervoasă“. Elaine spune că acesta este aspectul care o nelinişteşte cel mai mult la mesaje: „Faptul că mă tem că oamenii ar putea fi furioşi mă sperie cel mai tare la mesaje. Dacă un mesaj se termină
într-un punct, îţi spui: «O, eşti supărat pe mine»“. Ryan începe să râdă.
Pentru el, e de rău dacă fetele pun puncte de suspensie: „Sau multe puncte de suspensie. Temutele puncte de suspensie“.
Este extrem de uşor să greşeşti în această lume; de aceea se consultă
tinerii atât de frecvent între ei. Ei nu par să depăşească senzaţia că păşesc pe o pojghiţă de gheaţă. Până la urmă, Gregory, în vârstă de 30 de ani, e cel care a spus: „O singură greşeală şi gata“.
Cine eşti? Dificultăţi tehnice
Noul limbaj al iubirii este condiţionat de tehnologie, însă tehnologia nu a fost concepută cu gândul la discuţiile amoroase. Vanessa mi-a povestit că de
un an este împreună cu Julian, student la Londra. Cei doi comunică pe WhatsApp, unde pot trimite mesaje la nivel internaţional. Vanessa spune că
uneori, chiar dacă nu are timp să răspundă, îi place să-şi verifice WhatsApp-ul pentru a vedea dacă i-a scris Julian. Un simplu mesaj de la Julian îi dă Vanessei o stare bună de care nu vrea să se priveze. Problema este că WhatsApp arată când utilizatorii sunt online, aşa că atunci când Vanessa se conectează pentru a citi mesajele de la Julian, prietenul o vede online şi se simte rănit şi ignorat când nu-i răspunde: „Asta provoacă multe probleme“, spune Vanessa. „Probleme mari.“
Mesajele pe care le trimitea celorlalţi prieteni ai ei erau de ordin logistic: unde să se întâlnească; dacă să mănânce la un restaurant cu specific chinezesc sau italienesc. Julian nu putea vedea însă acest lucru. Vedea doar că e online şi că nu îi răspunde. Poate că ea nu făcea nimic greşit, dar relaţia lor avea de suferit.
Cameron minimalizează problema Vanessei: la urma urmei, transparenţa WhatsApp-ului „te ajută să rămâi onest“. Ryan îi înţelege totuşi punctul de vedere. Aplicaţia este mult prea transparentă şi poate face rău. Şi el s-ar supăra dacă o fată le-ar răspunde prietenelor ei, dar lui nu. Mai mult decât atât, WhatsApp face imposibilă sincronizarea mesajelor pentru un impact amoros maxim. Ryan vrea să aştepte douăzeci de minute înainte de a-i răspunde unei fete, astfel încât aceasta să stea să se gândească ce face el în acele clipe. Pe WhatsApp însă, fata nu ar deveni geloasă dacă îl poate vedea că e activ. Transparenţa WhatsApp-ului, spune el, „anulează întreaga idee a mesajelor deoarece ne dictează când să răspundem“.
