Adam îşi analizează strategia principală de comunicare prin mesaje:
„Încerc să obţin efectul Twitter. […] Vreau să fie scurte şi explozive. Ca nişte bombonele, ca nişte cadouri“. Mesajele lui erau „lucrate“ chiar şi înainte de a o cunoaşte pe Tessa, însă odată ce a început să-i scrie Tessei, cuvintele lui au depăşit nivelul unei artei. Adam se simţea constrâns de un sentiment mai profund. Încerca să-i ofere Tessei exact ce avea nevoie: „O
versiune mai bună a personalităţii mele, o persoană mai empatică, cineva capabil să-şi împărtăşească sentimentele“. Adam susţine că Tessa l-a ajutat să devină acea persoană prin intermediul mesajelor.
L-am rugat să-mi dea nişte exemple. În acest punct al investigaţiei mele, nu m-a surprins să aud că primul lui exemplu se referă la punctuaţie. Am constatat deja că punctuaţia reprezintă una dintre principalele modalităţi prin care pot fi exprimate informaţii care, într-o conversaţie faţă în faţă, ar putea fi subînţelese din tonul vocii şi gestică. Am mai constatat că, prin atribuirea unei importanţe atât de mari interpretării semnelor de punctuaţie, acordăm multă atenţie unor lucruri aparent mărunte – de exemplu, folosirea punctului în locul punctelor de suspensie indică o serie de coduri pe care ambii parteneri le înţeleg. Pentru a-mi arăta cum l-a ajutat Tessa să devină
un om mai bun, Adam a parcurs un set de mesaje. Între ele a dat şi de un mesaj în care semnul exclamării era extrem de bine plasat. Bucuros, a spus:
„Uite simplul cuvânt «Sigur!», la care a fost adăugat semnul exclamării, ceea ce arată că Tessa mi-a înţeles nevoia de a mă simţi apreciat“.
Într-un alt mesaj, Tessa scria: „Am ajuns, te sun imediat!“ Adam mi-a explicat de ce acest mesaj era un bun exemplu pentru cum trebuie utilizată
corect punctuaţia: „Se simte un fel de… un fel de bucurie că ne vom revedea în curând“. Adam este conştient că, în timp, codurile se mai pot schimba, dar important este să ţinem pasul cu ele: „Păi cine ştie? Peste cinci ani, poate că ar fi fost: «Am ajuns, te sun imediat». Poate că semnul exclamării ar dispărea“.
Adam îşi aminteşte ziua în care a primit mesajul „am ajuns“. Trăia una dintre cele mai fericite perioade din viaţa lui. Era îndrăgostit. Lucrurile mergeau bine cu Tessa. Mi-a explicat apoi că, din punctul lui de vedere, pentru ca lucrurile să meargă bine, este nevoie de editare.
Varianta editată a eului nostru
Adam spune că, la începutul relaţiei lor, atunci când Tessa îi prezenta o problemă, primul lui instinct era deseori acela de a-i sugera găsirea unei soluţii. De exemplu, odată i-a povestit despre o neînţelegere dintre ea şi coordonatorul ei de licenţă, iar Adam era mereu pregătit cu sfaturi. Potrivit
lui Adam, greşea de fiecare dată când încerca să-i dea sfaturi Tessei. O
făcea să simtă că nu e ascultată, că el doar încearcă să rezolve lucrurile: „În general, cel mai bun lucru era să-i spun că nu-mi pot imagina cât de mult suferă, dar că îi sunt alături“. Adam mărturiseşte că, dacă Tessa aducea în discuţie o problemă atunci când stăteau de vorbă faţă în faţă, de multe ori nu îşi dădea seama şi ajungea să îi ofere un sfat. El crede că se descurca mai bine online, unde avea timp să reflecteze şi să-şi editeze mesajele.
Adam a mai căutat şi alte exemple care să dovedească faptul că editarea l-a ajutat să devină un om mai bun. A găsit un mesaj pe care i-l trimisese Tessei după ce se certaseră. Adam spune că s-a speriat după acea discuţie în contradictoriu, temându-se de ceea ce avea să urmeze. Totuşi, a reuşit cu ajutorul mesajelor să reducă tensiunea dintre ei, trimiţându-i Tessei o fotografie cu picioarele lui, la care a adăugat textul: „Încearcă să-ţi stăpâneşti instinctul sexual când mă vezi în papuci şi şosete“. Dacă ar fi fost lângă ea, Adam crede că anxietatea l-ar fi determinat să nu-i lase Tessei de ales şi s-o convingă să-l ierte. Panica lui ar fi înrăutăţit lucrurile. Online însă, s-a folosit de umor pentru a-i demonstra că are încredere în legătura lor durabilă. Practic, ceea ce a comunicat prin scris nu este „adevăratul“
Adam, ci versiunea la care aspiră să ajungă.
Pe Adam îl tulbură diferenţa dintre identitatea lui reală şi cea pe care o poate invoca în interacţiunile online. Totuşi, Adam din faţa mea este un om atent şi afectuos. Internetul nu ne schimbă cu adevărat. Personalităţile noastre virtuale sunt nişte simple faţete pe care, de regulă, nu le putem expune cu uşurinţă în mediul fizic. Din acest motiv, universul online poate fi un prilej de dezvoltare personală.10 Oamenii încearcă să-şi dezvolte calităţi dezirabile în spaţiul virtual, pe care apoi le transpun treptat în viaţa
„din afara ecranului“. Adam este în plin proces de acceptare a faptului că
versiunea lui fizică este mult mai apropiată decât ar crede de cea virtuală.
Privind lucrurile în retrospectivă, Adam conştientizează că intensitatea şi frecvenţa convorbirilor lor digitale au hrănit fantezia Tessei că relaţia lor poate ţinti către „empatie totală“. Acest lucru a contribuit la degenerarea relaţiei. Adam recunoaşte însă că, în timpul relaţiei, nu i-a descurajat această fantezie. Mai mult decât atât, chiar a încercat să o transforme în realitate.11 Iată cum rezumă el modul în care viaţa online i-a uşurat
eforturile: „Fereastra aia de Gchat este o minune“.
Va exista întotdeauna o linie subţire între iubirea romantică şi complicitatea prin care graniţele dintre parteneri devin neclare. În dragoste, fiecare „se pierde“ în celălalt. Genul acesta de afecţiune poate părea ideal, dar atunci când apare, comunicarea este obstrucţionată. Partenerii nu aud decât ce au nevoie să audă, astfel încât să poată menţine vie fantezia.
Trimiterea continuă de mesaje nu asigură dezvoltarea unei astfel de relaţii, dar o încurajează. Când vorbeşte despre Tessa, Adam spune că o are „în telefon“ sau în „în buzunar“.
Până la urmă, Adam consideră că relaţia cu Tessa a fost clădită pe mesaje, dar tot ele au şi distrus-o. Mesajele au susţinut fantezia unei
„înţelegeri empatice totale“. Chiar dacă Adam a făcut un efort continuu pentru a se prezenta aşa cum îşi dorea să fie, a împărtăşit atât de multe şi pe o perioadă atât de lungă, încât şi-a arătat adevărata faţă. Din păcate, s-a dovedit că versiunea lui reală nu era cea pe care şi-o dorea Tessa.
Oamenii consideră că spaţiul virtual le conferă o zonă de confort în care pot împărtăşi „exact cât trebuie“ din ei înşişi. Acesta este principiul
Goldilocks6. Mesajele şi e-mailurile îi fac pe oameni să simtă că deţin controlul, dar atunci când intră în detalii privind interacţiunile lor online, de obicei povestesc despre încurcături şi semnale înşelătoare. Senzaţia că
deţinem controlul nu e altceva decât o senzaţie.
În teorie, spaţiul virtual ne poate menţine exact la distanţa „care trebuie“; în practică însă, cel puţin în cazul relaţiilor de cuplu, rareori reuşeşte acest lucru. Cu timpul, dacă două persoane interacţionează online încontinuu, este aproape imposibil să se menţină o distanţă adecvată între ei. Prin urmare, principiul Goldilocks este, de fapt, o eroare Goldilocks. Atunci când Adam comite ceea ce el consideră a fi o „greşeală“, aceasta rămâne consemnată. Online, îmi aminteşte el, „odată ce lucrurile sunt scrise negru pe alb, greşelile pot fi văzute şi ţinute minte“.
Ce ar trebui să ştim de fapt
În afară de eroarea Goldilocks privind distanţa emoţională, se mai face o confuzie cu privire la ceea ce ne oferă de fapt comunicarea virtuală. Este
vorba despre erorile legate de date. Avem impresia că putem afla tot ce avem nevoie despre partenerii noştri doar pentru că interacţiunile online ne pun la dispoziţie extrem de multe informaţii. Cu siguranţă ştim extrem de multe lucruri. Deşi pe Adam îl liniştea volumul de informaţii despre Tessa, de regulă se putea bucura doar de vorbele ei. Din cauză că nu avea cum să-i observe limbajul corpului, expresiile faciale sau tonalitatea vocii, de multe ori îi scăpau lucruri pe care ar fi trebuit să le ştie, pe care prezenţa ei i le-ar fi putut furniza.
O astfel de eroare a avut loc înspre sfârşitul relaţiei lor, într-un schimb de mesaje pe Gchat. Chiar dacă Adam a supărat-o pe Tessa atunci, lui i s-a părut că a fost o „conversaţie bună“. În urma celor descrise de el, un lucru îmi era clar: nu putuse să vadă cum, cu cât scria mai mult, cu atât înrăutăţea situaţia. Din ce motiv? Deşi el şi Tessa se contraziceau pe Gchat, pe Adam îl consolau amploarea şi caracterul dinamic al replicilor lor. Se întâmplau atâtea lucruri! Absenţa intimităţii era mascată de rundele frenetice de mesaje.
Contextul era următorul: Adam locuia în apartamentul Tessei în timp ce ea era plecată în interes de serviciu. S-au certat, iar a doua zi deja se împăcau pe Gchat. Când Adam mi-a arătat transcrierea conversaţiei, a subliniat cât de reconfortant a fost pentru el faptul că „vocea“ lui se suprapunea cu cea a Tessei.
Cel mai tare l-au liniştit încercările Tessei de a-l linişti: TESSA: Nu ţi se pare ciudat să stai la mine în lipsa mea şi că îmi porţi maiourile?
ADAM: Scrie undeva numele tău pe ele? Ţi-am cumpărat un cadou de la magazinul de haine de pe strada Copp. Foarte la modă.
TESSA: Bluzele personalizate nu mai sunt la modă încă de pe vremea când îmi crescuseră şi mie *puţini* sâni, pe care arăta sexy scris numele meu. Mi-ai luat un cadou? De unde? De la Copp’s Closet?
ADAM: Ai vrut să scrii cu bold cuvântul „puţini“?
TESSA: Da.
ADAM: Vreau să te sărut.
TESSA: Şi eu.
