Aşadar, abandonarea conversaţiei din timpul cursurilor poate debuta cu un moment de plictiseală – fie că vorbim de un prieten care pur şi simplu ne
contactează, fie că, după cum spune un student de la cursul meu de memorii, „simţi nevoia să afli cui îi stârneşti interesul“. Odată ce pătrundem în acest „circuit al aplicaţiilor“, nu ne mai dorim să-l părăsim.
În sălile de curs, cei distraşi contribuie ei înşişi la distragerea atenţiei.
Studiile5 arată că, atunci când studenţii sunt la cursuri şi întreprind sarcini multiple pe laptop, toţi cei din jurul lor învaţă mai puţin. Un student din ultimul an mi-a spus: „Să zicem că particip la o prelegere grozavă, iar apoi mă uit în jurul meu şi văd pe cineva cumpărându-şi pantofi. Îmi spun imediat: «Pe bune, frate?» Normal că mă supăr pe ei, dar apoi mă supăr şi pe mine pentru că sunt ipocrit. Totuşi, după ce trec de la indignare la dispreţul de sine, îmi dau seama că mi-am pierdut degeaba un minut din prelegere, clipă în care chiar că mă supăr“.
Este lesne de înţeles în ce fel poate fi perturbată concentrarea în acest creuzet al emoţiilor. Chiar şi celor care nu se inflamează, atunci când văd pe cineva din clasă stând pe Facebook sau verificându-şi e-mailul le trec două
lucruri prin minte: poate cursul este plictisitor şi poate ar trebui să stau şi eu pe internet. În ciuda studiilor care arată că orientarea spre sarcini multiple este dăunătoare pentru procesul de învăţare, încă se mai crede că această
abordare e o idee bună. O serie de reclame6 pentru compania de telecomunicaţii AT&T înfăţişează un tânăr discutând cu un grup de elevi despre cunoştinţele copiilor – sau poate despre cunoştinţele copiilor pe care adulţii ar vrea să le valideze. Unul dintre lucrurile acceptate atât de copii, cât şi de adulţi e că „mai repede“ înseamnă automat „mai bine“. Un al doilea lucru constă în faptul că e mai bine să faci mai multe lucruri deodată.
Acesta este un mit care dispare greu.
Nu suntem dispuşi să lăsăm să dispară ideea de multitasking pentru că ne face să ne simţim bine. Cei care desfăşoară mai multe activităţi în paralel sunt adesea consideraţi dependenţi. Nu îmi place să vorbesc despre dependenţă în acest context deoarece consider că faptul de a discuta în aceşti termeni despre atracţia exercitată de tehnologie i-ar face pe oameni să
se simtă neajutoraţi. I-ar face să simtă că se confruntă cu un obstacol împotriva căruia orice formă de rezistenţă devine aproape inutilă. E vorba de o eroare de judecată aici. În această situaţie, opunerea rezistenţei nu e zadarnică, ci foarte productivă. Scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă şi
cercetătorii din domeniul literaturii vorbesc deschis despre dezactivarea wi-fi-ului din calculatoarele lor pentru a putea desfăşura activităţi creative. În cea mai recentă carte a ei, romanciera Zadie Smith7 aduce mulţumiri aplicaţiilor Freedom şi SelfControl, prin intermediul cărora îşi dezactivează
conexiunea la internet.
Analogia dintre ecrane şi droguri nu este posibilă din alte motive. Ar trebui să faci un singur lucru dacă eşti dependent de heroină: să renunţi la drog. E în joc viaţa ta. Laptopurile şi telefoanele inteligente nu fac însă
parte din categoria lucrurilor pe care ar trebui să le eliminăm din viaţa noastră. Ele sunt nişte realităţi cotidiene şi fac parte din existenţa noastră
creativă. Ideal ar fi să le folosim într-un stil mult mai echilibrat.
În loc să ne gândim la dependenţă, logic ar fi să confruntăm realitatea: ne aflăm în faţa unor tehnologii la care suntem extrem de vulnerabili şi nu luăm întotdeauna acest lucru în considerare. Calea spre progres constă în cunoaşterea mai aprofundată a propriilor vulnerabilităţi. Ulterior, putem concepe tehnologiile şi mijloacele de utilizare a acestora ţinând cont de propriile limite. De exemplu, din moment ce ştim că multitasking-ul este ispititor, dar nu favorizează învăţarea, depinde doar de noi să promovăm activităţile unidirecţionate.
Este încurajator faptul că, de multe ori, copiii îşi recunosc slăbiciunea în faţa tehnologiei şi reuşesc să identifice modalităţi de a-i face faţă, chiar şi atunci când adulţii îi îndrumă în altă direcţie. De fapt, critica orientării spre activităţi multiple constituie un bun exemplu de situaţie în care i-am văzut pe copii luând iniţiativa. Reyna are 14 ani şi a primit un iPad de la şcoală.
Întreaga programă şcolară de clasa a opta se regăseşte în el, dar şi e-mailul sau jocurile ei preferate – inclusiv Candy Crush. Pentru a-şi duce sarcinile la bun sfârşit, Reyna îşi scoate la imprimantă fişele de lectură şi lasă
deoparte iPad-ul. A învăţat acest lucru de la sora ei, care s-a confruntat cu acelaşi deficit de atenţie din cauza tabletei şcolare. Reyna îşi descrie dificultăţile astfel:
Tuturor le plăcea mult [iPad-ul] pentru că puteau să caute rapid lucruri la ore, dar şi pentru că se lăsau uşor distraşi. De exemplu, sora mea mi-a povestit că ea şi prietenii ei nu-şi puteau trimite mesaje pe iPad, însă
aveau la dispoziţie e-mailul. Stăteau în clasă şi se prefăceau că studiază,
dar de fapt îşi trimiteau e-mailuri unul altuia de plictiseală – sau făceau capturi de ecran ale testelor de evaluare, pe care le trimiteau apoi prietenilor care nu participaseră încă la orele respective.
Tot sora mea mi-a spus că, inclusiv atunci când ea şi prietenii ei pur şi simplu încercau să înveţe pentru un test, „se duceau să scoată la imprimantă tot ce aveau pe iPad“, pentru că le era mult mai greu să
înveţe din cauza tuturor surselor de distragere de pe iPad şi a tuturor aplicaţiilor pe care le-ar fi putut descărca.
Această elevă conştientizează cât este de greu să te concentrezi la ore atunci când ai în mână un dispozitiv pe care îl asociezi cu jocurile şi mesajele – un dispozitiv menit să încurajeze efectuarea unor acţiuni una după alta. În urma experienţei cu iPad-ul la şcoală, Reyna a avut de câştigat: a învăţat la şcoală fără tabletă. Îşi aminteşte că nu mai era atât de distrasă.
Avea un punct de referinţă, dar şi pe sora ei în postura de mentor. Pe zi ce trece însă, elevii ca Reyna devin excepţia de la regulă. Copiii care încep şcoala cu iPad-uri nu vor şti niciodată că îşi pot „accelera“ puterea de concentrare apelând la mijloace de comunicare care să le permită
îndreptarea atenţiei asupra unui singur lucru. Sarcina de a-i învăţa pe copii acest lucru revine unei generaţii mai experimentate.
Faptul că unii elevi îşi tipăresc temele pentru a sta departe de ecrane ar trebui să le dea de gândit cadrelor didactice care, deşi au cele mai bune intenţii, încearcă să eficientizeze lucrurile prin închiderea bibliotecilor şi etichetarea cărţilor drept demodate.
Opusul atenţiei unidirecţionale: hiper-atenţia
Multe cadre didactice încep să se conformeze. Atunci când observă că
elevii dau mesaje şi stau pe internet în timpul orelor, nu se împotrivesc –
înainte, elevii găseau alte modalităţi de a se deconecta, însă acesta este echivalentul secolului XXI. Alţi dascăli fac însă mai mult decât să se adapteze la factorii perturbatori ai mediilor digitale. Aceştia observă noile dimensiuni ale atenţiei fragmentate şi intenţionează să le transforme într-o oportunitate de a preda într-un mod inedit.
Teoreticiana literară Katherine Hayles susţine că atenţia fragmentată a devenit o caracteristică a secolului XXI şi că întoarcerea la „atenţia deplină“
din sala de clasă e de domeniul trecutului.8 Gândindu-mă la Reyna şi la sora ei, care îşi tipăresc fişele de lectură pentru a nu fi distrase de iPad, recunosc că devin sceptică. Elevii, spune Hayles, au adoptat un nou tipar de gândire –
cel al „hiper-atenţiei“. În contextul realităţii din sălile de clasă, profesorii au de ales: „Fie vor schimba elevii pentru a se putea integra în mediul educaţional, fie vor schimba mediul astfel încât să poată fi adaptat nevoilor elevilor“9.
Cu alte cuvinte, Hayles nu consideră că ar exista de fapt o soluţie reală.
Educaţia trebuie să îmbrăţişeze cultura hiper-atenţiei. În acest sens, Hayles dă ca exemplu de metodă productivă experimentele efectuate la Universitatea din California de Sud într-o sală de clasă dotată cu ecrane: Una dintre modalităţile de interacţiune este „căutarea pe Google“: în timp ce o persoană descrie ceva, elevii caută pe internet informaţiile corecte pentru a le afişa pe ecran – de exemplu, site-uri cu exemple, definiţii, imagini sau opinii diferite. O altă modalitate de interacţiune este cea în cadrul căreia elevii introduc comentarii în timp ce profesorul prezintă, furnizând constant observaţii asupra materialului expus.10
Fără îndoială, căutarea pe Google reflectă situaţia noastră actuală. Elevii spun că nu vor să mai fie atenţi la ore atunci când se lasă tăcerea. Căutarea pe Google umple practic momentele de plictiseală. Până şi cadrele didactice cu experienţă încep să-şi îmbunătăţească prezentările PowerPoint în spiritul competiţiei cu ecranele elevilor. Sau le spunem acestora, după cum sugerează Hayles, să intre pe internet în timpul orelor pentru a căuta puncte de vedere, imagini sau comentarii diferite; ori chiar să facă ei înşişi observaţii.
Există însă o altă modalitate de a le răspunde elevilor care se plâng că au nevoie de mai mulţi factori motivaţionali decât le poate oferi conversaţia în timpul orelor: le-am putea spune că momentele de plictiseală pot reprezenta o oportunitate de a explora puterea propriei imaginaţii şi un prilej de a genera idei inedite.
Atunci când se ivesc momente de monotonie la ore, în loc să concurăm
