edX, consorţiul Harvard-Mit pentru învăţământul
online, care are în vedere înlocuirea profesorilor cu actori în timpul cursurilor online1
Predau în cadrul MIT (Institutului de Tehnologie din Massachusetts) un seminar despre ştiinţă, tehnologie şi memorii. Pot participa maximum douăzeci de studenţi. Atmosfera este destul de intimă. Citim biografiile unor oameni de ştiinţă, ingineri şi designeri (o carte preferată este Unchiul Tungsten de Oliver Sacks), iar apoi studenţii îşi spun propriile poveşti.
Studenţii de la MIT provin din diverse medii sociale. Unii au avut o viaţă
plină de greutăţi, multe poveşti dovedindu-se deosebit de emoţionante. Unul dintre ei reuşise să fugă împreună cu familia din fosta Uniune Sovietică. Un altul supravieţuise unei sărăcii crunte; multe nopţi, nu avusese de ales decât să doarmă în maşină. În pofida tuturor acestor greutăţi, tinerii ajunseseră să
studieze ştiinţă, inginerie sau design. Uneori, inspiraţia le venea de la profesori, părinţi sau prieteni. Alteori, de la fascinaţia faţă de un obiect: maşini stricate, calculatoare vechi ori chiar ceasul bunicului. Studenţii păreau să se înţeleagă reciproc, să-şi găsească un ritm. Aveam impresia că
actul didactic dă roade.
Mai apoi, pe la jumătatea semestrului, am fost căutată de un grup de studenţi. Voiau să-mi spună că trimiseseră mesaje în timpul cursurilor şi că
se simţeau prost din cauza subiectului extrem de sensibil abordat. Au mărturisit că trimit mesaje la toate cursurile, dar li se părea cumva greşit în acest caz. Am căzut cu toţii de acord că acest aspect ar trebui dezbătut împreună cu clasa.
În cadrul acestei discuţii, majoritatea studenţilor au recunoscut că şi ei trimiteau mesaje la cursuri. Câţiva dintre ei s-au declarat deranjaţi de acest lucru. Discutaseră de-a lungul timpului despre momentele cele mai dificile din copilăria lor, despre abuz şi abandon, dar ei înşişi au recunoscut că
verificarea mesajelor în timpul cursurilor reprezenta un fel de normă şi că
făceau acest lucru încă din liceu. Totuşi, de ce la această materie?
Seminarul era cu participare redusă, iar ei discutau despre propria viaţă.
În conversaţia care a urmat, studenţii mei au descris conexiunea permanentă drept o necesitate. Nu se puteau simţi prezenţi decât dacă, într-o oarecare măsură, erau şi absenţi. Pentru unii, să nu-şi verifice telefonul timp de trei minute era ceva exagerat. Unii se limitau la două minute. Cei care veneau cu tabletele la cursuri au subliniat că „verificarea reţelelor de socializare“ nu însemna decât atingerea pictogramei Facebook de pe ecran.
Se simţeau consolaţi dacă vedeau cine îşi doreşte să ţină legătura cu ei.
Ne-am hotărât să încercăm să organizăm seminarele fără dispozitive, făcând doar o scurtă pauză pentru a verifica telefonul. Din punctul meu de vedere, s-au produs nişte schimbări concrete. Conversaţiile au devenit mai relaxate şi mai cuprinzătoare. Studenţii îşi exprimau gândurile fără să se grăbească. Mi-au mărturisit că se simţeau uşuraţi: întrucât nu mai erau tentaţi să deschidă telefonul, simţeau că se puteau concentra mai bine. A apărut însă un paradox. Într-o anumită măsură, cu toţii ne considerăm telefoanele nişte instrumente care ne oferă o putere mai mare de control, nu mai mică.
Studenţii se simţeau tulburaţi pentru că, la acest seminar, atenţia scindată
(stăteau cu ochii în telefon şi îşi ascultau colegii) nu părea un lucru în regulă. Simţeau că prin asta devalorizau poveştile de viaţă ale colegilor (dar şi pe ale lor) şi că depăşeau o anumită limită morală. Şi-au imaginat că va veni o zi în care vor fi atraşi de telefon chiar dacă lângă ei se află cineva care suferă.
Miza este foarte mare atunci când vine vorba de atenţie: direcţia în care o
îndreptăm nu indică numai ce vrem să învăţăm, ci şi ce vrem să preţuim.
Mitul sarcinilor multiple
În ziua de azi, atenţia reprezintă o resursă limitată – în sălile de curs de la facultate, raritatea ei ridică probleme majore. La urma urmei, este nevoie de mulţi bani investiţi, precum şi de timp şi energie pentru a aduce împreună
studenţii, profesorul şi resursele educaţionale. Şi totuşi, în această situaţie şi în oricare alta, ne dorim să îndeplinim mai multe sarcini simultan atunci când avem un dispozitiv în mână.
Dar asta e o iluzie. Atunci când avem impresia că îndeplinim sarcini multiple (multitasking), creierul nostru trece rapid de la un lucru la altul, iar performanţa scade cu fiecare nouă sarcină pe care o includem în proces.2
Îndeplinirea unor sarcini multiple ne stimulează neurochimic, astfel încât ajungem să credem că facem progrese, când de fapt lucrurile decurg din ce în ce mai rău. Am văzut că cei care întreprind astfel de activităţi nu numai că întâmpină probleme în a decide cum să-şi organizeze timpul3, dar, treptat, „uită“ cum să interpreteze emoţiile umane. Studenţii – de exemplu, studenţii mei – consideră că trimiterea de mesaje nu-i împiedică să înţeleagă
conversaţiile din timpul cursurilor, dar se înşală. Capacitatea de a îndeplini sarcini multiple nu e altceva decât un mit.
Cu toate astea, acest tip de activitate rămâne norma în sălile de clasă. În 2012, nouă din zece studenţi declarau că trimit mesaje în timpul cursurilor.4
Utilizarea la scară largă a mesageriei a constituit un punct de referinţă în ceea ce priveşte evoluţia vieţii dedicate sarcinilor multiple. Povesteam mai devreme despre elevii de clasa a XII-a din Connecticut pentru care semestrul al doilea a reprezentat o experienţă cu totul nouă după ce au primit telefoane inteligente în vacanţa de sărbători din 2008. Elevii îşi trimiteau mesaje încontinuu, indiferent dacă se aflau la ore sau nu. Îşi trimiteau atât de multe mesaje, încât conducerea şcolii a implementat o politică de „interzicere a mesajelor în timpul orelor“. Tinerii însă au ignorat-o. Unii pretindeau că nici nu auziseră de ea. Iată mărturia lui Andrew: „Majoritatea copiilor pot să trimită mesaje fără să fie nevoie să se uite la telefon, aşa că stau cu ochii la profesor, dar pe sub masă le fug
degetele“.
Oliver, unul dintre băieţii mai silitori din grup, insistă ca profesorii lui să
nu ia în nume personal faptul că trimite mesaje la ore. Profesorii pun notele online, iar el „înţelege“ ce se petrece la ore: „Mă plictisesc mai mereu şi mi-aş dori să fiu în altă parte. De-asta aproape întotdeauna trimit mesaje“.
Oliver recunoaşte că, odată ce începe să trimită mesaje, şansele de a-şi păstra concentrarea sunt aproape inexistente: „Nu te poţi concentra pe ceea ce faci atunci când trimiţi un mesaj sau când aştepţi un mesaj. Sunt atâtea lucruri pe care ai vrea să le primeşti pe telefon“.
În ciuda acestei noi afectări a concentrării, Oliver se aşteaptă să facă
acelaşi lucru şi în viitor. Îşi imaginează că, începând din acel moment, de fiecare dată când se va simţi plictisit, va putea adăuga noi mijloace de comunicare. Pentru el, „plictiseala e de domeniul trecutului“. Fiecare generaţie, spune Oliver, a avut propria ei modalitate de a reacţiona la plictiseală, mai ales în timpul orelor de curs. Tinerii din alte generaţii îşi scriau bileţele, mâzgăleau sau nu mai erau atenţi. Generaţia lui Oliver putea trimite mesaje şi intra pe Facebook. El o numeşte „generaţia norocoasă“:
„Avem această putere inovativă şi formidabilă de a elimina plictiseala“.
Prietenul lui, Aidan, nu îi dă dreptate. El crede că această „putere inovativă
şi formidabilă“ demonstrează că toţi şi-au pierdut concentrarea. Poate că
Oliver nu se plictiseşte, dar oare a observat că nici unul dintre ei nu este atent la ore?
Odată intraţi la facultate, reprezentanţii acestei prime generaţii a telefoanelor inteligente nu au devenit mai toleranţi faţă de ceea ce ei se grăbesc să califice drept plictiseală. Am făcut cunoştinţă cu Judy, căreia i-am luat interviu pe vremea când încă era studentă în anul al treilea. Orice mică pauză din timpul cursurilor o determină să intre imediat pe telefon, unde parcurge „circuitul“ tuturor aplicaţiilor destinate socializării. Doar le verifică. Judy spune că îi place senzaţia de „comutare rapidă“ şi consideră
că nici un curs nu ar putea vreodată concura cu acest lucru, indiferent de cât de captivant ar fi. Motivul? Cursurile „nu reprezintă unicul mod de stimulare“.
