pentru atenţia elevilor folosindu-ne de mijloace tehnologice tot mai sofisticate ( căutarea pe Google! ), ar trebui să ne încurajăm elevii să accepte momentele de tăcere. Am putea încerca să le întărim convingerea că astfel de momente – în care ne concentrăm atenţia asupra propriilor gânduri – dau rezultate. Le-am putea prezenta sălile de clasă ca pe nişte spaţii în care, atunci când se confruntă cu un moment de plictiseală, pot accepta provocările aferente. Un profesor de chimie vede lucrurile astfel: „La ora mea, vreau ca elevii să viseze cu ochii deschişi. La manual pot reveni dacă
ratează vreun detaliu esenţial, dar dacă se lasă purtaţi de gânduri, ar putea face legături directe care să le permită să înţeleagă mai bine anumite lucruri“.
Atunci când cei care sunt familiarizaţi atât cu atenţia deplină, cât şi cu hiper-atenţia – în mod cert, Hayles face parte din această categorie –
analizează hiper-atenţia, tindem să credem că e vorba despre ceva interesant doar pentru că e inedit. Dar aici încă mai există alternative: se poate trece de la o formă de cunoaştere la alta. Însă copiii care cresc în medii unde se încurajează orientarea spre sarcini multiple s-ar putea să nu aibă de ales.
O viaţă întreagă de activităţi multiple ne limitează opţiunile, astfel încât nu putem pur şi simplu să „adoptăm“ atenţia deplină. Cel mai satisfăcător pentru noi este atunci când stăpânim atât atenţia deplină, cât şi hiper-atenţia.
Este vorba despre atenţia plurivalentă şi consider că ar trebui să devină
obiectivul nostru educaţional. În acest caz, oamenii ar putea alege orientarea spre sarcini multiple sau concentrarea asupra unui singur lucru, conştientizând când anume să opteze pentru una sau alta.
Cu toate acestea, atenţia plurivalentă este greu de atins. Hiper-atenţia ne face să ne simţim bine, dar fără exerciţiu ne putem pierde capacitatea de manifestare a atenţiei depline.
Eric Schmidt, director executiv Google, şi-a exprimat îngrijorările când a vorbit în faţa unui grup de studenţi. Acesta le-a povestit studenţilor că pe vremuri obişnuia să citească atunci când călătorea cu avionul, singurul loc unde nu exista wi-fi. De când există wi-fi în avioane, lucrurile s-au schimbat: „Acum îmi petrec tot timpul pe internet, răspunzând la e-mailuri, interacţionând online şi aşa mai departe. Cartea rămâne însă necitită. Ar fi cazul să iau măsuri în privinţa asta“11. Schmidt a făcut această observaţie cu
ocazia promovării cărţii sale, unde celebrează, chiar în subtitlu, modul în care tehnologia ar urma să „remodeleze“ omenirea.12 Schmidt nu este mândru că a renunţat la cărţi în favoarea e-mailurilor şi mesajelor, dar are încredere în progresul tehnologiei.
Elizabeth, absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice, nu este atât de încântată de acest progres. Ea are convingerea că „orientarea naturală spre sarcini multiple“ din viaţa ei profesională a dus la o depreciere a capacităţii cognitive.
Înainte de absolvirea facultăţii, Elizabeth a lucrat pe un post de consultant. Acea slujbă a determinat-o să adopte multitasking-ul ca stil de viaţă: „De pildă, răspundeam la e-mailurile clienţilor, căutam date specifice ca să le introduc într-o prezentare PowerPoint pentru o şedinţă urgentă şi în acelaşi timp mă uitam după un restaurant la care să merg cu cea mai bună
prietenă în seara respectivă. Obiceiul meu de a face mai multe lucruri concomitent a dus la un alt tip de comportament: cititul pe diagonală“. Abia când Elizabeth s-a întors la facultate a conştientizat pe deplin efectul pe care îl avuseseră asupra ei anii petrecuţi sub jugul sarcinilor concomitente, o viaţă trăită în ritmul hiper-atenţiei. Acum, aflată în postura de masterand, trebuie să studieze un fragment din Republica lui Platon pentru un curs de etică:
Am citit capitolul pe diagonală, aşa cum obişnuiam. Apoi, dându-mi seama că nu am reţinut mare lucru, l-am recitit şi chiar mi-am luat câteva notiţe. Din nefericire, în ziua cursului cu pricina nu mi-am luat caietul la mine şi, deşi îmi aminteam ideea generală a capitolului (moderaţia este benefică, în vreme ce goana după lux este dăunătoare), mi-am amintit cu greu ideile principale. Neavând acces la telefonul mobil pentru a putea consulta articole sau pentru a citi despre Platon pe Wikipedia, nu am putut participa la discuţia din clasă. Accesul la informaţii este extraordinar, dar dacă nu reţin măcar o parte din ele, nu voi reuşi să
elaborez acele idei sau să le asociez pentru a dezvolta altele noi.
Stând de vorbă cu Elizabeth, am înţeles că miza era mult mai mare decât simpla ei dezamăgire privind randamentul din timpul cursurilor. Dacă nu poate să elaboreze ideile sau să le asocieze pentru a dezvolta altele noi,
Elizabeth este conştientă că nu va putea purta anumite tipuri de conversaţii
– probabil cele mai importante din punctul ei de vedere.
În aceeaşi ordine de idei, atenţia nu reprezintă o aptitudine pe care o dobândim pentru un anumit domeniu. Atunci când ne antrenăm creierul să
adopte ca strategie fundamentală efectuarea simultană a unor sarcini multiple – atunci când adoptăm hiper-atenţia – nu ne vom putea concentra nici măcar atunci când ne propunem. Astfel, ne va fi greu să stăm şi să ne ascultăm copiii povestindu-ne despre cum le-a fost la şcoală. Ne va fi greu la locul de muncă când vom fi nevoiţi să participăm la şedinţe şi să ne ascultăm colegii. Relatările lor ni se vor părea de o lentoare chinuitoare. La fel cum copiii de gimnaziu nu ajung să poată purta o conversaţie coerentă
din cauză că le lipseşte exerciţiul, studenţii îşi pierd capacitatea de a participa la cursuri şi de a urmări discuţii complexe. Studiile arată că, atunci când urmăresc videoclipuri educaţionale online, studenţii se uită în medie timp de şase minute, indiferent de durata videoclipului. De aceea, videoclipurile dedicate cursurilor online durează fix şase minute.13 Totuşi, dacă ne obişnuim să primim informaţii în reprize de câte şase minute, nu vom mai avea răbdare cu expunerile mai lungi. Iată cum descrie o studentă
din ultimul an preferinţa prietenilor ei pentru mesajele scurte şi la obiect:
„Dacă ar fi după ei, toate conversaţiile ar începe şi s-ar termina cu un tweet“.
Maryanne Wolf, cercetătoare în neuroştiinţe cognitive la Universitatea Tufts, observase de mult timp fracturarea timpilor de atenţie ai studenţilor, dar nu s-a simţit implicată direct până într-o seară când s-a aşezat să
citească Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse, unul dintre autorii ei preferaţi. Lui Wolf i-a fost imposibil să se concentreze asupra cărţii. A intrat în panică şi s-a întrebat dacă nu cumva viaţa ei pe internet îi răpise această
capacitate. Când Eric Schmidt a observat că are dificultăţi în ceea ce priveşte lectura susţinută, şi-a dat seama că trebuie să ia măsuri în această
privinţă. Wolf s-a apucat imediat de treabă. A început să studieze ce efecte au cititul pe diagonală şi derularea conţinutului de pe ecran asupra capacităţii noastre de a citi cu atenţie deplină – pe care ea o numeşte
„lectură intensivă“14. Teza ei este cea potrivit căreia o viaţă trăită online face ca atenţia deplină să fie mai greu de mobilizat. Acest lucru se întâmplă
deoarece creierul este maleabil – se află în continuă schimbare de-a lungul vieţii – şi se „reconectează“ în funcţie de modul în care este direcţionată
atenţia.15
Wolf, Hayles şi Schmidt au constatat cu toţii problema atenţiei depline, dar au venit cu soluţii diferite. Hayles a pledat pentru adaptarea pedagogică
conştientă la noua tendinţă. Schmidt a ridicat din umeri, spunând că, în cele din urmă, tehnologia ne va conduce în direcţia corectă. Orientarea lui Wolf către flexibilitatea creierului i-a oferit o perspectivă cu totul diferită. Dacă, într-adevăr, creierul este maleabil, înseamnă că atenţia deplină poate fi exersată la orice vârstă. Cu alte cuvinte, dacă decidem că atenţia deplină
este valoroasă, am putea s-o cultivăm. Da, Wolf a descoperit singură acest lucru. A întâmpinat probleme cu romanul lui Hesse, dar nu s-a dat bătută.
După două săptămâni de încercări, Wolf spune că a reuşit din nou să se concentreze îndeajuns încât să se poată cufunda în lectură profundă.
Experienţa lui Wolf sugerează o pedagogie ce sprijină concentrarea pe o singură sarcină şi lectura intensivă. Dacă le considerăm valoroase, va trebui să le cultivăm efectiv.
Mersul pe deasupra
Hayles nu este singura care îşi manifestă entuziasmul faţă de hiper-atenţie.
În cartea Born Digital, John Palfrey şi Urs Gasser16 descriu în termeni elogioşi un nou stil de învăţare care preia noţiuni din diverse surse, adunând fragmente dintr-un articol de pe Wikipedia, un clip de pe Comedy Central, o postare de pe Twitter şi rezultatele unei căutări pe Google. În general, aceste noi persoane care învaţă citesc titluri şi se uită la imagini; cârpesc şi asociază idei. Merg pe deasupra. Dacă trebuie să meargă mai în profunzime, se opresc în loc. Palfrey şi Gasser susţin că nu există nici un motiv pentru care să credem că generaţiile mai vechi, antrenate să adune informaţii concentrându-se pe mai multe surse de încredere citite temeinic, aveau un stil de învăţare mai bun. Era pur şi simplu diferit.
În practică, „mersul pe deasupra“ complică alcătuirea unei naraţiuni care să poată contura evenimentele ce ne permit, de pildă, să cugetăm asupra istoriei sau a evenimentelor actuale. Problemele pot apărea uneori din cauza
unui lucru atât de simplu precum necunoaşterea numelor actorilor dintr-o piesă de teatru. O profesoară care predă la clasa a XI-a pune problema astfel: „Elevii mei se chinuie. Nu cunosc nici date cronologice, nici repere spaţiale, nici cum să evalueze însemnătatea lucrurilor“.
