frapează cât de asemănătoare este experienţa de acum din facultate cu cea de acum o generaţie“36. Summers a dat de înţeles că ar fi momentul să
aducem o schimbare acestui sector care întârzie să progreseze. Poate că este şi un semn că unele aspecte ale învăţământului universitar din Statele Unite merg bine.
Când nimeni nu e prezent,
ne putem face auziţi cu toţii
Mulţi dintre cei care au condus primele iniţiative MOOC considerau cursurile tradiţionale o problemă pentru care tehnologia avea o rezolvare.
Daphne Koller, cofondatoare Coursera în cadrul „Stanford“, consideră
cursurile tradiţionale un mediu în care studenţii erau reduşi la tăcere. De ce oare? Din perspectiva lui Koller, orice mediu de acest fel are la bază un sistem ce nu ne permite să ne facem auziţi: „Atunci când este adresată o întrebare în timpul unui curs, unii studenţi stau pe internet şi îşi cumpără
pantofi de pe Amazon, alţii nu sunt atenţi, iar un deştept din primul rând răspunde la întrebare înainte ca restul grupei să poată afla care e problema discutată“37. În schimb, în timpul unui curs online, toată lumea are şansa de a pune întrebări şi de a primi feedback. Întrebările nu vor fi niciodată
ignorate. Koller este de părere că lipsa prezenţei fizice dă naştere unei noi egalităţi. Când nimeni nu este prezent, ne putem face cu toţii „auziţi“. Nu va fi nimeni în primul rând care să îi eclipseze pe ceilalţi.38
În opinia lui Koller, cursurile mixte ar trebui să însemne că studenţii petrec mai mult timp cu profesorii într-un cadru de discuţii reale. Aceştia asimilează conţinutul de bază în mediul online înainte de începerea cursului în sală. Acum, aflaţi laolaltă, sunt liberi să interacţioneze mai îndeaproape.
Din nefericire, lucrurile nu funcţionează întotdeauna aşa. „Grupurile de discuţii“ din timpul cursurilor mixte sunt frecvent conduse de asistenţi universitari. O studentă înscrisă la unul dintre cursurile MIT – curs desfăşurat în mare parte online – spune că, atunci când studenţii se strâng şi formează grupurile de discuţii, fiecare asistent universitar preia câte un grup, iar profesorul trece de la un grup la altul. Studenta are ocazia să îl asculte pe profesor doar în mediul online, prin intermediul unei înregistrări video. Cum profesorul în cauză este o personalitate de renume internaţional, cunoscut pentru faptul că este carismatic, şi-ar fi dorit să îl audă în
persoană. Simte că ratează ceva.
Nu mă surprinde deloc reacţia ei. Când îi întreb pe cei care nu se opresc niciodată din învăţat de unde provine pasiunea lor pentru studiu, aceştia obişnuiesc să povestească despre profesorii care i-au inspirat. Educaţia cu adevărat eficientă apare ca urmare a interacţiunii umane. Ce fel de legătură
ai putea forma cu un profesor care predă într-o ferestruică de pe ecran –
formă de comunicare prin care cursurile de tip MOOC sunt livrate? Ţi-ai dori să fii ca el?
Cadrele didactice au observat numărul tot mai mic de studenţi care se prezintă fizic la cursuri şi au ajuns la o concluzie logică: studenţii ar prefera să urmeze cursurile online dacă s-ar putea. Studenţii semnalează însă un comportament mai complex: chiar dacă aceştia chiulesc de la cursuri, nu sunt atât de dornici să renunţe la sălile de curs.
De exemplu, un student de la Universitatea California, Santa Cruz, a arborat stindardul „dialogului“ pentru a contesta decizia universităţii de a înlocui cu MOOC-uri o serie de cursuri organizate în campusul lui. Pentru el, predarea nu se referă la „informaţii“. În sălile de curs, „învăţăm unii de la alţii. Acest lucru se pierde în mediul online. Ne limitează la un monitor şi un feedback digitalizat“39.
Unele obiecţii ale studenţilor sunt de ordin mai personal şi provin din ceea ce cunosc despre propria natură umană – natură care, din punctul meu de vedere, nu ar trebui asociată cu slăbiciunile umane. Aceştia mi-au mărturisit că îşi doresc să aibă tovărăşie. Se tem că petrec prea mult timp singuri online şi au nevoie de un echilibru. Iată ce spune un tânăr din Connecticut, student în anul al patrulea: „Oricum sunt atent la curs. Trebuie s-o fac. Nu vreau să fac asta când sunt singur şi, eventual, trist. Aş prefera să particip fizic cu prietenii mei. Sunt la facultate!“ Alt tânăr din New Jersey, student în anul al treilea, mărturiseşte: „Să mă motivez să stau singur, în faţa calculatorului? Oricât de motivat aş fi, mi-ar fi extrem de greu să îmi rezerv o oră pentru asta. Îmi place că trebuie să merg fizic la cursuri. Particip la ceva real“. În timp ce vorbeşte despre importanţa
„participării la ceva real“, acest student nu neagă contribuţia valoroasă a învăţământului sau a evaluărilor online, dar sugerează că mai există o formă
de cunoaştere care nu poate fi măsurată atât de uşor. Prin participarea fizică
la cursuri, pot fi observate lucruri neaşteptate.40
De ce uităm un lucru atât de simplu ca acesta? În fond, tehnologia ne face să uităm tot ce ştim despre viaţă. Suntem fermecaţi de promisiunile tehnologiei deoarece avem atât de multe probleme pe care ne-am dori ca aceasta să le rezolve. Odată ce MOOC-urile au fost declarate o inovaţie inofensivă, menită să soluţioneze multe dintre problemele omenirii – de la deficitul de atenţie al studenţilor până la problemele pe care le întâmpinăm în măsurarea „productivităţii“ sistemului de învăţământ –, obiectivele educaţiei trebuiau prezentate într-o lumină pozitivă. Astfel, cerinţa de a învăţa dintr-un videoclip online trebuia să fie un lucru bun. Sigur, uneori şi este. La anumite cursuri şi pentru unii studenţi. Dar nu tot timpul şi nu pentru toţi studenţii.
Atunci când ne dorim ca tehnologia să ne ofere o soluţie simplă la problemele învăţământului superior, inevitabil idealizăm activitatea noastră
pe internet. De exemplu, prezenţa în cadrul unui forum online este glorificată ca fiind o dezbatere mereu disponibilă. În practică însă, mii de persoane tranzitează astfel de grupuri. Unele comentarii sunt observate, dar cel mai adesea sunt trecute cu vederea. Louis Bucciarelli, profesor la MIT, a scris despre participarea lui sub numele de „Butch“ la MOOC-ul
„Epistolele pauline“, organizat de Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Harvard. Bucciarelli spune că a fost un student sârguincios şi că scria cu perseverenţă pe forumul de discuţii al cursului, dar că, din câte şi-a putut da seama, nimeni nu citea ce scria în grupul de discuţii în afară de el.41
Chiar şi în cazul MOOC-ului de referinţă „Eroul Greciei antice“, cu o echipă numeroasă şi devotată – Nagy a reuşit să recruteze 15 foşti asistenţi universitari şi 94 de absolvenţi care să ajute la moderarea discuţiilor online
–, interacţiunile satisfăcătoare se pot dovedi greu de identificat. Forumul de discuţii „Eroul Greciei antice“ e uneori palpitant, dar cel mai adesea haotic şi dificil de urmărit. Uneori, erau aduse în discuţie subiecte personale care li se păreau mult prea dure participanţilor. Inclusiv asistenţii universitari au remarcat în cadrul forumului de discuţii intervenţii extrem de personale.
Faţă în faţă, cadrele didactice capătă experienţă în gestionarea conversaţiilor problematice. De pildă, pot întrerupe cu blândeţe studenţii
care ajung să împărtăşească prea mult sau îi pot ajuta să facă faţă
materialelor cu o încărcătură emoţională greu de gestionat, dar care sunt totuşi relevante pentru dezbaterea temelor centrale ale cursului. Într-o discuţie online, acest lucru este mai dificil de realizat.
Unii consideră că îmbunătăţirea software-ului dedicat grupurilor de discuţii ar face o diferenţă. Alţii cred că, în timp, vom învăţa cum să
interacţionăm mai eficient folosind acest mijloc de comunicare. Vom inventa noi cutume, o nouă etichetă, noi limite. Unii aşteaptă cu nerăbdare ca inteligenţa artificială să medieze discuţiile. Alţii vor să fie şi oameni implicaţi – pentru discuţiile mărunte.
Atunci când reprezentanţii organizaţiei educaţionale Udacity au întâmpinat probleme în urma parteneriatului cu Universitatea de Stat San José, universitate cu o rată a abandonului şcolar de peste 90%, au încercat să remedieze situaţia oferindu-le studenţilor parteneri de conversaţie: persoane reale care să se intereseze de ei şi care să fie disponibile pentru discuţii online. Prorectorul universităţii a numit aceste persoane reale
„mentori“, precizând însă că aceştia nu au cunoştinţe despre subiectele pentru care ofereau îndrumare. Treaba lor era pur şi simplu de a oferi susţinere. Mentorii erau ca nişte „mame“ pentru studenţi. Scopul era de a iniţia discuţii – deşi nu pe subiect – ca strategie menită să-i determine pe oameni să nu renunţe la serviciile academice.
Atunci când pierd prea mult la aparate, pariorii sunt uneori vizitaţi de un reprezentant „binevoitor“ al cazinoului. Dezvoltatorii de MOOC-uri s-au gândit să condimenteze conţinutul cursurilor online prin iniţierea de discuţii cu „oameni reali“ exact în momentele în care programele de inteligenţă
artificială care le monitorizează studenţilor nivelul de atenţie determină că
aceştia sunt pe punctul de a se deconecta. La fel ca în cazul „mamelor“
folosite de Udacity, scopul este de a recurge la „conversaţii cu oameni reali“
pentru a-i convinge pe oameni să rămână pe loc. Pe termen lung, reformarea învăţământului online în scopul facilitării conversaţiei va avea nevoie de mai mult decât nişte „mame-mentor“ sau de instrumente informatice care să monitorizeze discuţiile. Studenţii trebuie să comunice cu cineva care înţelege despre ce vorbesc.
„Participarea la ceva real“
