cu ajutorul bioingineriei – carne fabricată prin prelevarea unor mostre de piele umană. Ar merita? Un student a rămas impresionat. Este ca şi cum am putea rezolva problema foametei în lume cu ajutorul unor bucăţi de unghii.
Animat, grupul de studenţi continuă discuţia.
Să ne imaginăm cât de diferit ar fi decurs conversaţia dacă Sandel ar fi prezentat cele două scenarii (produse alimentare fabricate din ţesuturi provenite de la bovine şi produse alimentare fabricate din unghii) şi le-ar fi cerut studenţilor să ia telecomanda în mână şi să voteze anonim. Am fi aflat opinia grupului, ceea ce ar fi fost cu siguranţă interesant, dar studenţii nu ar fi învăţat cum să-şi exprime şi să-şi susţină opiniile fără reţineri. Un student prezent la cursul lui Sandel a spus: „Îţi este ruşine, dar îţi trece şi te obişnuieşti să te auzi spunând lucruri cu voce tare. Îţi spui în sinea ta:
«Chiar am zis eu asta? Nu-mi vine să cred că asta gândesc, dar chiar aşa e.
Mi-a trecut prin minte, doar că nu am crezut că o să fiu vreodată în stare să
o spun cu voce tare»“.
Predarea prin conversaţie este un lucru delicat, o călătorie spre plictiseală
şi jenă. Sandel permite momentele stânjenitoare. Unii dintre studenţi nu-şi pot duce gândul până la capăt cu toate că el le cere să-şi adune curajul. În ziua de azi, predarea prin conversaţie este considerată vitală (la urma urmei, scopul declarat al urcării conţinutului pedagogic online în cadrul cursurilor mixte este acela de a purta conversaţii mai dinamice în sala de clasă). În acelaşi timp, se resimte presiunea de a folosi tehnologia în sala de curs în aşa manieră, încât conversaţia devine aproape imposibilă. Interesant e faptul că tehnologia este adeseori prezentată ca o modalitate de susţinere a
„angajamentului“ studenţilor.
O colegă de la MIT s-a întors de curând de la o expoziţie demonstrativă
de echipamente performante destinate sălilor de curs. Diapozitivele prezentate la curs erau afişate pe un ecran frontal. Comentariile de pe Twitter ale studenţilor erau redate pe un ecran din spate şi analizate de un moderator. Profesoara a pus întrebări, iar studenţii au răspuns printr-un sondaj electronic. Spre deosebire de exemplele şi reacţiile complexe din timpul prelegerii lui Sandel, colega mea a declarat că, în cazul ei, totul a
avut un caracter succint. Twitter limitează comentariile la o sută patruzeci de caractere: „Ni s-a cerut să ne păstrăm răspunsurile cât mai scurte, nu mai mult de două propoziţii“.
Studenţii s-au opus însă planului iniţial al profesoarei de a afişa în acelaşi timp atât materialele ei, cât şi comentariile lor, fiecare pe câte un ecran.
Studenţii au spus că cele două ecrane le-au îngreunat concentrarea.
În acest mediu, colegei mele i s-au părut dezamăgitoare comentariile studenţilor. Nu era vorba doar de faptul că observaţiile lor erau scurte, dar mai era şi anonimatul care aplatiza discuţia. În opinia ei, „oamenii reali au preocupări şi interese reale. Dar odată ce întrebările se transformă într-un şir liniar de interpelări şi comentarii, fără chipuri asociate, ajungi să nu-ţi mai pese. Te interesează o întrebare atunci când ştii a cui este. O întrebare care nu provine de la o persoană anume este întrebare doar pe jumătate“.
Din motive tehnice, nu s-a organizat şi un sondaj final, dar nici nu a sugerat cineva să se consulte studenţii pornind de la mâini ridicate. Colega mea ridică din umeri şi-mi spune că nu e deloc surprinsă: „Sincer, după
avalanşa de aplicaţii şi demonstraţii, chiar nu mi-a trecut prin cap să fac un sondaj printr-o simplă discuţie cu cei prezenţi sau rugându-i să ridice rapid mâna. O astfel de soluţie, aproape primitivă, nu mai avea valoare. În acest context, părea ceva efemer ce nu mai merita osteneala“.
Cursul bazat pe tehnologie de vârf părea să îi distragă pe studenţi de la Facebook, dar când aceştia îşi doreau o pauză, începeau să trimită mesaje pentru a scăpa de agitaţie.
La cursul lui Sandel însă, dispozitivele nu sunt folosite în cea mai mare parte a timpului. Un student din ultimul an evaluează situaţia: până acum, în cei trei ani şi jumătate petrecuţi la Harvard, a văzut cum se trimiteau mesaje la toate cursurile, inclusiv în timpul seminarelor restrânse, unde studenţii profitau de scurtele momente în care profesorii se întorceau cu faţa la tablă.
Nu ştia sigur dacă acest lucru se aplica şi în cazul cursului lui Sandel. Era posibil să se fi trimis mesaje şi la cursurile lui, dar nu era sigur: „ Cred că
oamenii scriu mesaje, dar mult mai puţin decât la alte cursuri, pentru că
acest curs se bazează foarte mult pe conversaţie!“
Ne dorim ca tehnologia să servească obiectivelor noastre educaţionale, însă acest lucru se poate întâmpla numai dacă le delimităm clar. În caz
contrar, riscăm să tolerăm tehnologiile din sălile de curs care îi distrag pe profesori şi pe studenţi de la a se concentra unii asupra celorlalţi.
Pledoarie pentru colaborare
În timpul unui curs recent, le-am cerut studenţilor să colaboreze la un proiect. Mi i-am imaginat pe studenţi cum stau de vorbă, lucrând împreună
aşezaţi în jurul unei mese lungi. Mi-am imaginat nopţi albe şi cafea rece în ceşti de polistiren. Cu toate acestea, nu au existat nici nopţi albe, nici mese lungi. Toată munca de colaborare se desfăşurase pe Gchat şi Google Docs –
o aplicaţie care permite mai multor persoane să lucreze simultan la acelaşi document. Atunci când studenţii mi-au predat proiectele, făcuseră treabă
bună.
Când le-am dat însă tema, nu m-a interesat numai produsul final. Chimia dintre studenţii aşezaţi în jurul unei mese poate declanşa uneori conversaţii care conduc la idei noi. În schimb, studenţii mei au descoperit o aplicaţie prin care prezenţa devenea inutilă. Aveau o sarcină de îndeplinit şi au îndeplinit-o cu brio. Experienţa mea din cadrul acelui curs constituie un studiu de caz care arată de ce măsurătorile productivităţii în învăţământul superior sunt înşelătoare. Gchat şi Google Docs şi-au făcut treaba conform criteriilor clasice de măsurare a „productivităţii“. Dar valoarea lucrurilor pe care le producem sau pe care le „facem“ în facultate nu presupune doar o lucrare finală, ci întreg procesul de realizare a acesteia.
Studenţilor mei nu le pare rău că nu se întâlnesc în persoană. Jason, student în anul al doilea, mărturiseşte: „În ultimul an, majoritatea activităţilor mele de studiu au presupus un coleg care alcătuia un document de tip Google cu termenii care aveau nevoie de definiţii, eu îi completam pe cei pe care îi cunoşteam, iar apoi ne apucam să lucrăm împreună la el.
Discutam pe chat pentru a colabora“. Această descriere nefericită m-a făcut să-mi reevaluez fantezia cu mesele lungi, cafeaua rece şi nopţile albe. Din punctul lui de vedere, fantezia mea solicită un lucru inutil, însă realitatea lui nu lasă prea mult spaţiu de discuţii pe marginea unor idei noi.
Uneori, studenţii care colaborează online prin intermediul chatului şi documentelor partajate online se află în aceeaşi clădire. Pur şi simplu aleg
să nu studieze în aceeaşi cameră sau la aceeaşi masă. Mai degrabă stau de vorbă pe chat decât să discute în persoană. Care să fie explicaţia? În primul rând, pentru că rolurile pot fi bine delimitate şi se vede clar când cineva rămâne în urmă. Şi mai important în colaborarea online este că toată lumea îşi păstrează concentrarea. Poate că unii se mai retrag puţin pentru a trimite mesaje sau pentru a face cumpărături online, dar atunci când intră pe chat, nu se abat de la subiect.
În cazul unei întâlniri faţă în faţă, se poate observa cum atenţia oamenilor se îndreaptă spre telefon. Pe Gchat, nimeni nu conştientizează abaterea atenţiei colegilor. Dacă plecăm de la premisa că oamenii vor să dea mesaje şi să mai facă şi cumpărături atunci când lucrează, este utilă colaborarea pe un canal care să ascundă ceea ce Jason numeşte „adevăratele absenţe“.
Gchat creează impresia că oamenii sunt atenţi la ceea ce trebuie să rezolve.
De fiecare dată când îşi vede colegii online, aceştia par să lucreze la problema în cauză. Prin urmare, spune Jason, „alegem calea tehnologiei ori de câte ori este posibil“.
Gchat face să pară că membrii grupului lui Jason nu se abat de la subiect chiar dacă sunt cu gândul la altceva, dar nu asigură un mediu propice pentru ceea ce am aşteptat de la colaborarea dintre studenţii mei. Îi voi spune inspiraţie intelectuală. Poate apărea atunci când cineva spune o glumă sau atunci când visează cu ochii deschişi, iar apoi revine cu o idee care se duce într-o direcţie nouă. Nimic din toate acestea nu este prea eficient, dar majoritatea ideilor noastre strălucite se nasc în acest fel, în conversaţii care iau o altă turnură. Mi-aş dori ca studenţii mei să poată trăi o astfel de experienţă.
Cu toate acestea, atunci când li se oferă ocazia să colaboreze, studenţii mei se orientează spre spaţiul virtual. Unii mi-au spus că orice altceva, indiferent de beneficii, ar fi complet imposibil în contextul academic de astăzi. Toată lumea este mult prea „ocupată“. Nu pot să nu mă gândesc că
discuţiile faţă în faţă se numără printre activităţile de care ar trebui să se ocupe.
