În timpul întrevederilor mele cu studenţii, cei mai mulţi dintre ei insistau că ştiu când trebuie să programeze o întâlnire faţă în faţă. Ştiu dacă apare ceva de care nu se pot ocupa pe Gchat. Din experienţa mea, pot spune însă
că nu putem şti niciodată cu adevărat când va avea loc o conversaţie importantă. Trebuie să luăm parte la numeroase conversaţii care ni se par inutile sau plictisitoare doar pentru a nu rata conversaţia care ne poate pune pe gânduri.
Atunci când economistul Daniel Kahneman a câştigat Premiul Nobel, i s-a cerut, la fel ca oricărui alt laureat, să pregătească un text autobiografic oficial. O parte din textul oferit reprezintă un omagiu adus regretatului său coleg Amos Tversky. Kahneman explică acolo că ideile care i-au adus premiul s-au născut din timpul petrecut împreună. În cele din urmă, scurta biografie se transformă într-o scrisoare de dragoste adresată conversaţiei:49
Petreceam împreună ore în şir, zi de zi, doar vorbind. Când Oren, primul fiu al lui Amos, care avea pe atunci doar 15 luni, a aflat că tatăl lui e la serviciu, a făcut următoarea remarcă: „Aba vorbeşte Danny“. Desigur, făceam mai mult decât să muncim – povesteam câte în lună şi în stele, ajungând astfel să ne cunoaştem la fel de bine cum ne cunoşteam pe noi înşine. Ne puteam termina reciproc propoziţiile şi completam gluma pe care celălalt voia s-o spună. Chiar şi aşa, cumva continuam să ne surprindem reciproc.
În acest caz, putem vedea cum conversaţia reprezintă mai mult decât un mecanism intelectual. Este şi o modalitate prin care colegii reuşesc să
traverseze graniţe care de regulă sunt dizolvate doar prin iubire. Conversaţia a dus la comuniune intelectuală. Când le prezint oamenilor proiectul meu actual, aceştia îmi spun de multe ori: „Bine faci că studiezi conversaţia.
Căci comunicarea are cea mai mare viteză de transfer a datelor şi reprezintă
cea mai bună modalitate de a face schimb de informaţii“. Chiar dacă acest lucru e adevărat, Kahneman şi Tversky ne învaţă că e vorba de mai mult de atât. Conversaţia reprezintă o formă de intimitate. Cu ajutorul ei, putem obţine nu doar informaţii mai multe, ci şi informaţii diferite. Argumentul vitezei de transfer a datelor omite acest aspect esenţial.
Ce mă frapează la discursul lui Kahneman de primire a Premiului Nobel este modul în care descrie ritmul de lucru împreună cu Tversky. În 1974, Kahneman şi Tversky au scris un articol pentru revista Science care a devenit
unul
dintre
documentele
fondatoare
ale
economiei
comportamentale.50 Le-a luat în total un an, lucrând între patru şi şase ore pe zi. Kahneman povesteşte: „Într-o zi mai bună, progresam în medie cu o propoziţie sau două“. Prin urmare, cei care susţin conversaţia pentru că sunt de părere că aceasta va face ca lucrurile să meargă mai repede („Nu-mi trimite un e-mail, e mai rapid să vii la mine la birou să mă întrebi!“) nu văd decât o mică parte din factorii care dau eficienţă conversaţiei faţă în faţă.
Din perspectiva lui Kahneman şi Tversky, scopul conversaţiei nu este de a grăbi lucrurile, ci de a le aprofunda.
Facultatea ar trebui să reprezinte un bun prilej de a investi în instruirea studenţilor cu privire la avantajele pe termen lung ale conversaţiilor deschise, dar în condiţiile actuale este dificil de demonstrat valoarea reală a conversaţiei în procesul de învăţare, întrucât este greu de măsurat valoarea acesteia cu ajutorul unor parametri de productivitate, în special pe termen scurt.
Adam Falk, directorul Colegiului Williams din Massachusetts, a încercat acest lucru. El susţine că ceea ce contează cu adevărat la învăţământul universitar este să înveţi „să scrii eficient, să aduci argumente convingătoare, să prezinţi soluţii creative la probleme“, dar şi „să te adaptezi şi să înveţi independent“. Alături de colegii lui, a studiat situaţiile în care se dezvoltă aceste abilităţi. S-a dovedit că acestea sunt în strânsă
legătură cu timpul pe care studenţii îl petrec în preajma profesorilor – nu contactul virtual este important, ci contactul fizic.51 În lumina observaţiilor lui Falk, este dureros să auzi cadrele universitare plângându-se că studenţii nu se prezintă la discuţiile cu profesorii din timpul orelor de consultare.52
Orele de consultare
În anul de după ce Ziua MacVicar a celebrat tehnologia educaţională, atenţia s-a mutat către mentorat. În loc de o sală de conferinţe arhiplină, aula era pe jumătate goală. Relaţia dintre studenţi şi profesori este mai puţin spectaculoasă decât expunerea de noi dispozitive. În cadrul dezbaterii pe tema mentoratului, cadrele didactice au vorbit despre faptul că studenţii nu se prezintă la orele de consultare şi nu apar la evenimentele menite să
reunească profesorii şi studenţii. Cu un an în urmă, toată lumea vorbea cu
entuziasm despre aplicaţiile capabile să rezolve orice. Este mult mai dificil să te confrunţi cu problemele pentru care nu există o soluţie clară, iar mentoratul este una dintre ele. Studenţii evită cadrele didactice în mare parte din cauză că sunt anxioşi în privinţa interacţiunilor presupuse de conversaţiile faţă în faţă.53
Zvi, student în anul al treilea din New York, explică de ce preferă să
comunice pe e-mail cu profesorii lui în loc să se întâlnească fizic cu ei.
Conversaţia nu îl face să se simtă în largul lui, deci nu consideră că orele de consultare academică îl ajută să exerseze în vreun fel. Iată ce spune Zvi despre decizia lui de a se ascunde în mod strategic de oamenii care l-ar putea învăţa cele mai multe lucruri: „Mă simt mult mai bine când le trimit e-mailuri profesorilor decât să mă văd cu ei faţă în faţă. Mi se pare că nu mă
pun bine în valoare. Încă nu m-am obişnuit cu discuţiile serioase [faţă în faţă]. Aş prefera să pot face asta pe e-mail“. Zvi spune că pe e-mail poate face corecturi, iar corecturile sunt invizibile.
Atunci când l-am întrebat când consideră că va reuşi să poarte conversaţii serioase faţă în faţă, Zvi a răspuns: „Bună întrebare“. El este de părere că va trebui să-şi dezvolte această abilitate cât mai curând, nu numai pentru a vorbi cu profesorii, ci şi cu oamenii pentru care speră să lucreze pe viitor.
Se gândea să încerce să stea de vorbă cu profesorii lui în ultimul an de facultate, dar apoi l-a cuprins disperarea cu gândul la perspectiva de a sta efectiv de vorbă cu un profesor: „E prea târziu pentru asta. Nu ştiu ce să zic.
Când ne maturizăm? Asta da întrebare“.
Atunci când studenţii îmi spun că preferă să-mi trimită un e-mail în loc să
mă vadă în persoană, de regulă susţin că doar pe e-mail îşi expun bine ideile. Astfel, spun studenţii, e-mailurile primite de la ei îmi oferă cele mai bune condiţii pentru a-i ajuta să-şi îmbunătăţească ideile. Aceştia privesc întâlnirea noastră dintr-o perspectivă tranzacţională şi apreciază că
interacţiunile online au o calitate superioară. Zvi foloseşte la rândul său un limbaj tranzacţional pentru a descrie rezultatele pe care le-ar putea obţine în timpul orelor de consultare. El vine cu ideile, iar profesorii vin cu informaţiile care i le vor îmbunătăţi. Totuşi, discuţia faţă în faţă cu un profesor are mai multe de oferit decât simpla îmbunătăţire a ideilor, deşi nici acest lucru nu este de neglijat. Studenţii au ocazia să petreacă timp cu
cineva care face eforturi pentru a-i înţelege. Se formează o prietenie intelectuală. Studenţii pot simţi sprijinul acordat de un adult, precum şi de instituţia de care aparţin.
Atunci când studenţilor le este teamă să vorbească, preferă să creadă că
orele de consultare sunt destinate unui schimb de informaţii care poate fi realizat şi pe e-mail. Cu o experienţă minimă sau chiar inexistentă în ceea ce priveşte dialogul faţă în faţă cu un cadru didactic, studenţii nu dispun de suficiente date încât să se lase convinşi că o conversaţie are mult mai multe lucruri de oferit decât nişte simple informaţii.
Zvi recunoaşte că se fereşte de profesori din cauză că nu se simte suficient de matur pentru a intra în vorbă cu ei. Profesorii l-ar putea ajuta în acest sens, dar nu prin faptul că îi oferă informaţii. Studiile pe tema mentoratului arată că ceea ce are impact, ceea ce poate schimba radical viaţa unui student este prezenţa unei figuri marcante care să se arate preocupată de acesta, care, după cum ar spune studentul, „mă înţelege“.54
Pentru a se ajunge la asta, e nevoie de conversaţie.
Munca
