Studentul din anul al treilea care descria mai sus importanţa cursurilor fizice prin „participarea la ceva real“ mă duce cu gândul la o experienţă mai veche, de când studiam inovaţia în domeniul educaţiei prin intermediul tehnologiei. În urmă cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani, MIT a lansat Proiectul Atena, o iniţiativă educaţională care folosea instrumente informatice pentru a înlocui actul didactic tradiţional. Şi în acest caz, reformatorii sistemului de învăţământ aveau în vizor cursurile. Prin anii ’80
însă, intenţia de reformare a cursurilor nu consta într-o variantă online, ci în simulări computerizate care înlocuiau demonstraţiile din timpul orelor. În opinia unora, universul ştiinţelor naturii – precum şi al ştiinţelor sociale şi umaniste – putea prinde viaţă dacă studenţii simţeau că deţin controlul asupra simulărilor. Profesorii de la MIT au scris ei înşişi programul informatic. Folosind acel program, studenţii au putut manipula datele întrun mod mai direct decât fusese vreodată posibil.
Au existat însă şi obiecţii. Pe atunci, cele mai multe dintre ele veneau dinpartea profesorilor care insistau că sala de clasă şi demonstraţia suntsacre. Cadrele didactice au subliniat importanţa de a dezbate împreună cu studenţii, de a răspunde la întrebări, precum şi de a prezenta metode de argumentare a unui punct de vedere şi de respectare a diferenţelor de opinie.
Au evidenţiat caracterul sacru al prezentărilor faţă în faţă – importanţa de a aplica ştiinţa în timp real. Ei îşi doreau ca studenţii să urmărească în persoană prelegeri şi demonstraţii imperfecte şi să se simtă parte a unei comunităţi vii. Considerau sala de curs un loc în care înveţi să iubeşti realitatea lumii naturale la fel de mult precum iluzia celei virtuale.42 Au militat din greu pentru cursurile şi demonstraţiile faţă în faţă şi au continuat să le susţină. În prezent, noua generaţie – educată cu instrumente virtuale –
se pregăteşte să introducă aceste cursuri şi demonstraţii în MOOC-uri.
Decenii întregi ne despart de susţinătorii cursurilor faţă în faţă şi ai realităţii imperfecte. Decenii la rând în care majoritatea visurilor noastre s-au axat pe avantajele potenţiale ale internetului. Nu este de mirare că, odată
cu apariţia MOOC-urilor, ne-am dorit atât de mult să ne închipuim o revoluţie în domeniul educaţiei care să urmărească perfecţionarea
oportunităţilor virtuale.
Profesorii care se opuneau incursiunii Proiectului Atena în sălile de curs susţineau totodată ceea ce Thoreau ar fi numit „conversaţia primului scaun“. Din postura de profesori, gândeau cu voce tare şi se manifestau public. Voiau să ţină prelegeri pentru că îşi doreau ca studenţii să înţeleagă
că există atât lucruri de învăţat, cât şi modalităţi – chiar mai multe – de a învăţa şi împărtăşi lucrurile învăţate. Pentru ei, întrebările de după prelegeri transformau sala de curs într-un loc al prieteniei, colaborării şi comunităţii.
În viziunea lor, conversaţiile primului, celui de-al doilea şi celui de-al treilea scaun se reuneau în timpul cursurilor.
Prelegerea din sala de clasă reprezintă metoda de predare directă cel mai uşor de criticat. Este cea mai veche formă de instruire; cea care riscă cel mai mult să aibă un student pasiv şi un profesor activ, ori un profesor de asemenea pasiv, care probabil citeşte cursuri scrise cu mulţi ani în urmă.
Daphne Koller a studiat prelegerile şi s-a gândit că tehnologia le-ar putea aduce îmbunătăţiri. Gândindu-mă însă la povestea cu Proiectul Atena, îmi amintesc că, în ciuda tuturor lacunelor, sala de curs prezintă multe avantaje.
Este locul în care studenţi ce aparţin unei comunităţi relativ restrânse se adună în zilele lor bune sau rele. La fel ca în orice prezentare pe viu, se poate întâmpla orice. Publicul este prezent; prezenţa acestuia se resimte.
Este alimentată astfel o anumită formă de inspiraţie. Studenţii se întâlnesc cu un profesor de mai multe ori pe săptămână. Cea mai mare importanţă în învăţământul universitar constă în capacitatea de a învăţa cum să gândim ca ceilalţi, de a aprecia un anumit tip de personalitate şi de a ne închipui cum ar fi să avem o personalitate proprie. Când auzim o persoană vorbind, ne gândim că are anumite trăsături pe care ni le-am dori pentru noi înşine.
Studenţii privesc profesorii gândind cu voce tare şi, în cel mai bun caz, şi-ar putea spune: „Într-o zi, poate voi face şi eu asta. Într-o zi, voi fi şi eu aşa“. Prin urmare, când tânărul a spus că vrea să participe la „ceva real“, voia de fapt să spună că vrea să se afle în faţa „cuiva real“, în faţa unui profesor, care să fie prezent şi să gândească acolo, aproape de el.
Unele cursuri nu se uită niciodată. În primăvara anului 1971, l-am ascultat pe Bruno Bettelheim formulând o simplă întrebare în timpul cursurilor sale de la Universitatea din Chicago: „Care este cel mai bun
motiv pentru ca o mamă să-şi alăpteze la sân copilul?“ Asta se întâmpla la începuturile mişcării feministe. Bettelheim a întrebat prin sală, iar răspunsurile au fost însoţite de versiunea de corectitudine politică a acelei epoci: „Alăptarea este un lucru natural“; „Elementele nutritive din lapte sunt mai sănătoase pentru copil“; „Alăptarea elimină corporaţiile din mediul intim al familiei“.
Bettelheim, aşezat într-un loc vizibil pentru toţi din sală, părea aproape impasibil. Abia dacă se clintea din loc în timp ce scutura din cap în semn de
„nu“ la toate aceste răspunsuri. De-a lungul şi de-a latul amfiteatrului, răspunsurile primite erau, sub o formă sau alta, asemănătoare celor de mai sus. În cele din urmă, Bettelheim a spus încet: „E plăcut“. A repetat apoi, rostind cu voce tare şi emfază: „E plăcut“. Apoi, şi-a motivat răspunsul în detaliu. Atunci când mama îşi oferă sânul, face ceva plăcut, care îi dă
satisfacţie. Copilul resimte fizic senzaţia că îşi satisface mama, că îi oferă
plăcere prin faptul că primeşte plăcere de la ea, întrucât şi copilul se simte bine la sânul mamei. Potrivit lui Bettelheim, toate relaţiile de succes se construiesc pornind de la acest tipar. Le oferim plăcere celorlalţi prin intermediul lucrurilor care ne fac nouă înşine plăcere.
Când Bettelheim a oferit această interpretare, toată sala l-a bombardat cu reacţii. Nu toată lumea a fost de acord cu el, dar am conchis cu toţii că nu ne-am îngăduit să spunem ori să gândim acest lucru. Răspunsul era unul simplu, dar făcea referire la corp. Asta să ne fi oprit? Când cursul s-a încheiat, ne-am reunit neoficial în afara sălii. Bettelheim crease un mediu propice pentru o discuţie pe care nu o mai purtaserăm până atunci.
La vremea respectivă, cineva a spus că la alte cursuri expuneam doar o parte din noi. Expuneam ceea ce citeam în cărţi. Nu încercam să includem ceea ce aflam din experienţa noastră de zi cu zi. Consideram toate aceste lucruri ca fiind independente de activitatea noastră academică. Bettelheim era un personaj controversat.43 Fusese acuzat de fabricarea unor diplome, dar şi de plagiat. Cu toate acestea, în ziua respectivă, în timpul acelui curs, a realizat ceva excepţional. Bettelheim ne-a îngăduit să aplicăm toate cunoştinţele de care dispuneam în demersul nostru academic. Simţul comun nu trebuie subestimat, aşa cum nici simplitatea nu trebuie neglijată. E
necesar să ne fundamentăm răspunsurile pornind de la propria experienţă
umană. Participarea noastră la acel curs a lăsat o amprentă durabilă asupra tuturor.
Participarea
Până în ziua de azi, atunci când studenţii aduc în discuţie cursurile, menţionează importanţa participării. Un student din anul al treilea mărturiseşte: „Am participat odată la un curs introductiv în psihologie; era multă lume acolo şi mi-am dat seama că s-ar fi putut foarte bine organiza un MOOC, dar ceva mă atrăgea să rămân acolo cu toţi acei oameni. Simţeam că aparţin unui grup. Aşa se leagă prieteniile, aşa vorbim despre curs“. În plus, acolo este şi profesorul.
Cursurile au şi alte avantaje. Îi disciplinează pe profesori să integreze conţinutul propriului curs şi criticile venite de la alţii. Îi învaţă pe studenţi că nici o informaţie nu trebuie privată de ocazia de a fi dezbătută şi contestată „pe viu“. Dacă ţine cursuri de mai multe ori pe săptămână, un bun cadru didactic improvizează de fiecare dată anumite părţi. Îşi notează
idei noi cu o noapte, o săptămână sau chiar cu o lună înainte. Se asigură că
discuţiile sunt relevante, raportându-se la noutăţile din presă. Odată ce scenariul pentru un curs online este scris, filmat, prelucrat şi încărcat online, pot apărea schimbări, dar sunt greu de prevăzut. Este normal ca profesorii să aibă sentimentul că „cea mai bună prestaţie“ a lor a fost surprinsă pe cameră.
Atunci când conducerea programului de învăţământ online al MIT a lansat ipoteza că actorii buni pot fi şi buni profesori, ideea nu a fost respinsă
din start, ci a făcut ca întreg internetul să vuiască. Studenţii se plâng că se plictisesc. De ce să nu avem prelegeri susţinute de prezentatori profesionişti? Matt Damon, de exemplu. Dacă ne dorim o prezentare convingătoare a conţinutului, atunci actorii sunt cei care pot face acest lucru. Actorii nu ar putea conduce o conversaţie pe această temă, dar în ceea ce priveşte învăţământul online, conversaţiile sunt lăsate să se petreacă
într-un moment şi un cadru diferite. Actorii ar putea doar să prezinte conţinutul pe baza căruia vor fi evaluaţi studenţii. Din moment ce cursurile online nu constituie un mediu favorabil conversaţiei, de ce să nu folosim
actori?44
Recent, o profesoară – membră a unui grup de experţi specializaţi în mijloacele de comunicare online – care tocmai dezvoltase un nou MOOC, a admis că e tentată să-şi „conserve“ elegantele prezentări online şi să le folosească în locul cursurilor faţă în faţă. În situaţia actuală, a spus ea,
„teama“ o face să-şi revadă prelegerile cu o seară înainte de cursurile ţinute faţă în faţă: „Copiii mei mă întreabă: «Mami, nu ai citit asta deja?»“.
Aceasta a recunoscut deschis că anxietatea o ajută să îşi actualizeze constant materialele.
Studenţii sunt şi ei la fel de anxioşi în ceea ce priveşte luarea cuvântului la cursuri. Unii adepţi ai învăţământului online consideră că un avantaj al acestui tip de educaţie constă în faptul că le oferă şansa să vorbească
studenţilor timizi, care nu participă la discuţii atunci când acestea au loc în sala de curs. Studenţii sfioşi, susţin ei, participă cu plăcere la discuţiile din grupurile online, mai ales dacă îşi pot păstra anonimatul. Chiar şi în timpul cursurilor faţă în faţă, profesorii pot apela la instrumente digitale pentru a obţine feedback de la studenţii timizi, precum o telecomandă.
