Problema nu stă în navigarea pe internet, ci în faptul că tindem să
recurgem la fragmente superficiale în clipe în care o naraţiune susţinută, de genul celei pe care o întâlneşti mai degrabă într-o carte sau într-un articol lung, ar fi o alegere mai inspirată. Această profesoară spune că elevii ei nu dispun de resursele necesare pentru a putea privi în ansamblu. Prin urmare, întâmpină dificultăţi în a-şi susţine punctul de vedere. Cu toate acestea, elevii continuă să neglijeze ceea ce profesoara lor numeşte
„conţinut fundamental“, trăind cu falsa impresie că internetul îi va pune la curent cu tot. Internetul reprezintă „proteza lor informaţională“17 şi nu consideră că i-ar putea afecta în vreun fel.
Am întâlnit-o pe Maureen, în vârstă de 32 de ani, care simte că „nu are nimic de spus“ fără telefon. Maureen se compară cu mama ei, care ştia să
recite poezii pe de rost. Maureen nu ştie nici o poezie; mai mult decât atât, la şcoală, spune ea, nu i s-a cerut niciodată să memoreze nimic, „nici măcar date istorice“. Când avea nevoie de o informaţie, o căuta pe internet. Din acest motiv, Maureen se simte pustiită fără telefon. În schimb, atunci când îl are la ea, poarte accesa orice informaţie istorică, numai că nu dispune şi de o cronologie sau naraţiune în care să o încadreze. Pentru ea, orice nou fapt despre Statele Unite în anul 1863 planează nestingherit în propriul univers, undeva pe internet, fără să fie legat în mintea lui Maureen de povestea mai largă a Războiului de Secesiune.
Când stau de vorbă în prezent cu diverşi elevi şi studenţi, întrezăresc o mulţime de Maureen în devenire: tineri încrezători că vor avea întotdeauna telefonul la ei în caz că vor avea vreodată nevoie să caute ceva şi care, poate într-o zi, vor regreta lipsa unui „context“. Deocamdată, profesorilor de gimnaziu şi liceu nu le rămâne decât să încerce să justifice de ce ar trebui să li se ceară tinerilor să reţină oameni, locuri şi date cronologice (adică
întregul context); şi de ce ar trebui să aprofundeze lucrurile.
„Vor răspunsul corect. Imediat!“
Am condus la un moment dat o discuţie de grup pe tema tehnologizării învăţământului pentru douăzeci de profesori şi directori de licee private din nord-estul ţării. Aceştia se temeau că elevii lor se precipită. Iată câteva dintre impresiile adunate: „Ei cred că nimic nu ar trebui să le răpească prea mult din timp“; „Nu sunt interesaţi în mod special să se asculte unii pe alţii; dacă au vreo întrebare, vor răspunsul corect. Imediat!“ Vor răspunsul direct şi „nu înţeleg noţiunea de proces“. Şi-ar dori ca ideile să le vină la fel de repede precum rezultatele unei căutări pe internet: „Nu apreciază modul în care se dezvoltă o discuţie şi cum uneori trebuie să adopte strategii“.
Profesorii nu consideră că aşa-numitul „cult PowerPoint“ le-ar fi fost vreodată de folos elevilor. Încă din şcoala primară, multora dintre elevii lor li s-a permis să înlocuiască sarcinile scrise, precum rezumatul cărţilor, cu prezentări PowerPoint. Fără îndoială, bulinele ne ajută să ne organizăm ideile, dar prezentările scurte vin cu propria abordare, care pune preţ pe rapiditate şi simplitate.18
La finalul discuţiei de grup, profesorii au găsit un numitor comun cu privire la paşii următori. Aceştia consideră că, în şcolile în cadrul cărora predau, elevii au nevoie de mai mult timp la ore pentru a-şi exprima opiniile, pentru a asculta obiecţiile celorlalţi, dar şi pentru a li se atrage atenţia asupra faptului că ar trebui să-şi mai rafineze ideile. Au nevoie să
exerseze formularea şi susţinerea unui punct de vedere. Cu alte cuvinte, elevii lor au nevoie de mai mult timp pentru a discuta între ei, faţă în faţă.
Chiar dacă toţi elevii lor vor avea internetul la dispoziţie în permanenţă, cadrele didactice au insistat asupra faptului că accesul nelimitat la informaţie nu este totuna cu educaţia. Este necesar un bagaj solid de cunoştinţe şi noţiuni înainte de a conştientiza că avem nevoie de ele.
Gândim cu ce am acumulat; folosim ce am acumulat pentru a adresa noi întrebări. În timp ce profesorii făceau această afirmaţie, mi-am amintit de Maureen, care îşi dorea mai multe detalii pentru a contura un „context“. Îşi dorea mai multe date cu care să gândească. Asta reprezintă pentru Maureen poeziile mamei ei. Mama ei acumulase mai multe idei.
O preocupare similară privind utilizarea internetului în scopul furnizării de informaţii în timp util apare în rândul medicilor care dezbat viitorul educaţiei medicale. Tot mai des, şi mai ales în timpul stabilirii unui
diagnostic iniţial, medicii se folosesc de baze de date simplificate, pe care un filozof le-a numit „memorie electronică“19. Medicii scriu simptomele la tastatură, iar instrumentul digital sugerează un potenţial diagnostic şi recomandă un plan de tratament. Optzeci de procente dintre medicii rezidenţi consideră „UpToDate“, unul dintre instrumentele de memorie electronică, ca fiind prima lor alegere atunci când răspund la întrebări de natură medicală.20 Oare aceste informaţii „de-a gata“ îi vor învăţa pe tinerii medici să-şi organizeze propriile idei şi să tragă propriile concluzii?
Judecăţile rapide şi precise21 depind de asimilarea unui bagaj vast de cunoştinţe. Dacă ajungem să ne bazăm pe memoria electronică, riscăm să
nu ne acordăm suficient timp pentru a ne forma propria memorie. Mai mult decât atât, am putea ajunge să nu mai simţim nevoia de a o face.
Jerome P. Kassirer, profesor al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii Tufts, remarcă faptul că medicii obişnuiau să-şi dezvolte propria bază de date internă citind şi organizând informaţiile regăsite în publicaţiile de specialitate.22 Caracterul nemijlocit al procesului de învăţare a reprezentat pentru Kassirer un atu, nu un obstacol – un avantaj, nu un dezavantaj. Kassirer subliniază că, în domeniul medical, „nu ştim întotdeauna tot ce ar trebui să ştim, iar căutările limitate la informaţiile imediat necesare ar putea să nu genereze şi date de o importanţă
fundamentală pe viitor“23. Căutările ne furnizează ceea ce cerem – pentru asta sunt făcute. Atunci când depindem de memoria electronică, se pierde o gamă largă şi nefiltrată de informaţii care asigură condiţiile necesare pentru creativitate, pentru inovaţie. Nicholas Carr lărgeşte îngrijorarea legată de căutare şi memorie: „Pentru a-şi păstra valoarea, cultura trebuie reinventată
în mentalul fiecărei generaţii. Odată externalizată memoria, valoarea culturii păleşte“24.
Seduşi de transcriere: înlăturarea dispozitivelor
Carol Steiker, profesoară la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Harvard, se dedică unei anumite forme de concentrare asupra unei singure sarcini: cea care rezultă în mod natural atunci când studenţii îşi iau notiţe de mână la cursuri. Harvard, la fel ca multe alte facultăţi de drept, se mândrea
enorm cu faptul că toate sălile de curs sunt digitalizate de aproximativ un deceniu. Vreme de mulţi ani, însăşi Steiker le-a permis studenţilor să îşi ia notiţe pe laptop.
Am stat de vorbă cu Steiker şi cu alţi câţiva profesori de la Facultatea de Drept. La un moment dat, cu toţii le permiteau studenţilor să îşi ia notiţe pe laptop în timpul cursurilor. Li se părea cât se poate de firesc. La absolvirea facultăţii, studenţii erau obişnuiţi să procedeze astfel. Profesorii nu voiau să
fie puşi în postura de „poliţie a gândirii“, verificând constant dacă studenţii stau sau nu pe Facebook în timpul cursurilor. În general, se considera că, dacă un student nu poate fi atent la curs, problema ar fi a studentului, care astfel avea să rămână în urmă.
Steiker mi-a explicat de ce şi-a schimbat complet atitudinea. Aceasta observase că studenţii care îşi luau notiţe pe laptop nu sufereau numai de deficit de atenţie. Îşi pierdeau cu totul capacitatea de a-şi lua notiţe:
„Studenţii care îşi luau notiţe pe laptop se simţeau obligaţi să consemneze tot ce se spune la cursuri. Încercau să transcrie cursurile în întregime“25. Pe scurt, studenţii începuseră să semene cu nişte stenografi. Pentru Steiker, aceasta era o problemă în toată regula. Îşi dorea ca notiţele să îi poată ajuta pe elevi să asimileze noţiunile de la cursul ei. Din punctul ei de vedere, luarea de notiţe îi învaţă pe elevi să structureze un subiect într-o manieră
personală. Această metodă cultiva arta ascultării şi a gândirii, foarte importantă pentru un viitor avocat.
Steiker era de părere că dorinţa de a „transcrie“ avea un interesant efect secundar: studenţii nu voiau să fie întrerupţi. „Uneori păreau că se supără
dacă îi întrebai ceva. Dacă notiţele pe care le iei au scopul de a surprinde subiectele dezbătute la curs, îţi vei putea aminti de propria participare, pe care o vei integra în acea poveste. Dacă însă încerci să transcrii un curs, participarea te face să te îndepărtezi de la ce ţi-ai propus“.
Iată cum a descris Steiker momentul de cotitură în care a conştientizat că
notiţele luate pe laptop stăteau în calea obiectivelor ei: Una dintre studentele din primul an suferea de o boală gravă care a împiedicat-o să participe la cursuri vreme de câteva săptămâni. Studenţii s-au grupat în echipe şi luau notiţe în locul ei la fiecare curs. Odată, la sfârşitul unui curs, tânăra care fusese responsabilă de luarea notiţelor în
acea zi a venit la mine supărată şi m-a întrebat dacă i-aş putea da fişele mele de curs pentru a i le transmite colegei absente. Laptopul ei rămăsese fără baterie şi nu îşi luase încărcătorul la ea. Nu putuse să ia notiţe la curs. În mod evident, am întrebat-o de ce nu îşi luase notiţe de mână, cu pix şi hârtie? Studenta s-a uitat la mine cu privirea pierdută. Pur şi simplu, nu îi trecuse această variantă prin cap. Efectiv nu mai ştia să facă
acest lucru.
Avem cel puţin două paradoxuri aici. În primul rând, în spatele notiţelor luate pe laptop se ascundea iluzia că ne putem lua notiţe mai eficient doar pentru că dispozitivele ne permit să scriem mai rapid. În schimb, noi nu ne luăm notiţe deloc, ci doar ne comportăm ca nişte maşini de transcriere. În al doilea rând, atunci când va veni ziua în care maşinile vor fi capabile să ia notiţe în locul nostru, acest lucru nu va contribui la atingerea obiectivelor noastre, întrucât luarea de notiţe face parte din modul nostru de a învăţa să
gândim.
Prin urmare, Steiker nu permite dispozitivele electronice la cursurile ei.
Râzând, spune că a ajuns în acest punct treptat. Mai întâi le-a spus studenţilor că nu au voie cu laptopuri la cursurile ei. Atunci, studenţii şi-au lăsat laptopurile deoparte, dar au continuat să stea cu ochii în telefon: „Mi s-a părut incredibil“, îmi spune ea. De fapt, studenţii ei gândeau ca nişte avocaţi. Respectau litera, dar nu şi spiritul instrucţiunilor ei: „De aceea, a trebuit să le spun într-un mod cât se poate de explicit că nu e permis nici un fel de dispozitiv. I-am luat prin surprindere. Sunt atât de obişnuiţi să
privească în jos la telefoane: nu li se părea că renunţă la tehnologie dacă
