Telecomenzile sunt conectate la un software care le permite studenţilor să
îşi exprime punctul de vedere fără să îşi dezvăluie numele. Opiniile studenţilor sunt proiectate pe ecran sub forma unui „sondaj“. În mod asemănător, software-ul pentru „comentarii“, dedicat discuţiilor care au loc în sala de curs, ascunde identitatea studenţilor, un alt avantaj pentru cei mai sfioşi dintre ei.
Avantajele sondajului anonim din timpul cursurilor au fost prezentate la ediţia din 2013 a Zilei MacVicar, o întâlnire anuală din cadrul MIT
destinată dezbaterilor pe marginea metodelor de predare.45 În 2013, accentul a fost pus pe tehnologie şi educaţie. Din public a fost formulată o obiecţie.
Vorbitorul era Daniel Jackson, profesor la Facultatea de Inginerie Electrică
şi Informatică Aplicată din cadrul MIT. Acesta a susţinut că purtarea unei măşti – ceea ce reprezintă, în opinia lui, sondajele anonime – le poate permite oamenilor să se exprime liber, dar întâlnirile faţă în faţă încurajează
curtoazia şi simţul responsabilităţii. Atunci când oamenii ştiu cine eşti, îţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce spui. În viziunea lui Jackson, sala de curs reprezintă locul în care studenţii învaţă cum să participe la
conversaţiile care asigură buna funcţionare a democraţiei. Sondajele şi comentariile anonime nu te învaţă să îţi aperi convingerile. Nici postarea anonimă pe forumul de discuţii online al unui MOOC nu te ajută în acest sens.
În timp ce Jackson vorbea, m-am dus cu gândul la vechi obiceiuri: să
mergi în Colţul Oratorilor din Parcul Hyde şi să nu-ţi fie teamă să spui ce-ţi doreşti; articolul semnat din ziar care reprezenta libera exprimare. De unde să înveţe studenţii că au dreptul să-şi exprime punctul de vedere dacă
opiniile sunt înregistrate în timpul cursurilor prin intermediul unor apăsări de buton anonime?
Jackson recunoaşte că utilizarea telecomenzilor la cursuri pentru a obţine feedback anonim furnizează „informaţii utile“. Studenţii pot afla ce gândeşte restul grupului, dar cu un preţ:
Pare să sporească tocmai obiceiurile de care încerc să mă dezvăţ la cursuri. Încerc să îi fac pe studenţii mei să se implice mai mult; încerc să
îi fac să-şi depăşească nevoia de a rămâne anonimi. Tot ce fac pentru a le permite să rămână necunoscuţi, pentru a primi feedback mai direct, pentru a le scurta perioada de concentrare nu aduce nimic bun societăţii pe termen lung.
În contextul acestei dezbateri, profesorii se tem că studenţii sunt prea jenaţi ca să vorbească. Pe de altă parte, aceştia ar trebui să poată face faţă
situaţiilor stânjenitoare atunci când se află în sala de curs. Studenţii ar trebui să se simtă îndeajuns de protejaţi încât să-şi asume riscul de a rosti lucruri care s-ar putea să nu fie agreate sau populare.46 Elevii pot depăşi stânjeneala. Poate că ne este mult mai uşor să contribuim sub anonimat, dar cel mai bine pentru noi toţi este să învăţăm cum să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile convingeri.
În timpul dezbaterii de la MIT, nimeni nu a dorit să comenteze critica lui Jackson referitoare la materialele online, care mai degrabă satisfac decât să
solicite atenţia redusă a elevilor. Nimeni nu a vrut să discute ideea conform căreia sondajele anonime ar putea consolida obiceiurile proaste deprinse pe internet. Acestea sunt toate probleme dificile. Dacă le dezbatem, nu negăm că tehnologia rezolvă anumite probleme ce ţin de educaţie, însă ele
conturează ideea că tehnologia nu poate elimina toate lipsurile sistemului de învăţământ, ci ar putea chiar provoca altele.
În timp real
În cadrul unei dezbateri pe tema deontologiei pedagogice, Lee Edelman, profesor de limba engleză şi teoretician literar, a declarat că cea mai mare provocare a lui în calitate de profesor „nu este aceea de a-şi învăţa studenţii să gândească inteligent, ci de a-i face să-şi răspundă unii altora cu inteligenţă în timpul cursurilor“47. La fel ca mulţi alţii, Edelman a constatat că studenţii se adaptează mai greu reciprocităţii conversaţiilor faţă în faţă.
Specialiştii în resurse umane îmi mărturisesc că noii angajaţi au dificultăţi în a vorbi în timpul întâlnirilor în interes de serviciu. Absolvenţii de studii superioare spun acelaşi lucru despre ei înşişi. Un absolvent de facultate specializat în istoria europeană mi-a vorbit despre lupta lui cu discuţiile în „timp real“. Tocmai se întorsese, descurajat, de la prima conferinţă ştiinţifică la care participase vreodată. Era foarte încântat de lucrarea pe care o prezentase (conducerea departamentului din care făcea parte fusese atât de mulţumit de studiul lui, încât îi acoperise toate cheltuielile pentru a putea participa la conferinţă). Cu toate acestea, mărturiseşte: „Am fost incoerent şi împrăştiat în timpul sesiunii de întrebări şi răspunsuri. Cu toate că mă descurc foarte bine în scris, la capitolul conversaţie nu strălucesc deloc“.
De ce am vrea să plasăm în centrul obiectivelor noastre educaţionale un tip de învăţare care nu ne arată cum să ridicăm mâna sau să ne angajăm într-o conversaţie? Dacă acest lucru îi nelinişteşte pe studenţi, sarcina noastră în calitate de pedagogi ar trebui să fie aceea de a-i ajuta să depăşească un astfel de impas.
În cel mai bun caz, cursurile de la facultate reprezentau un prilej pentru studenţi de a se ridica şi de a-şi argumenta ideile în timp real. Aceştia învaţă
atât vorbind, cât şi ascultându-se unii pe alţii. Iată mărturiile unui student din anul al treilea: „Am avut de învăţat din modul în care oamenii fac greşeli atunci când pun întrebări la cursuri. Unii pur şi simplu bat câmpii.
Nu trebuie să faci asta. Trebuie să analizezi oamenii. Să înveţi să nu spui:
«Am citit toate cărţile»“. Această experienţă educaţională nu e posibilă în cazul unui curs la care participi de unul singur, în camera ta.
Importanţa participării fizice la cursuri în timpul facultăţii se aseamănă
puţin cu importanţa practicii profesionale. În cazul practicii profesionale, pot exista perioade lungi de căutări fără rezultate, dar avem ocazia să
observăm oamenii în timp real. Împărtăşind experienţe similare cu cei din jurul nostru, ajungem să înţelegem cum gândeşte un grup. Descoperim avantajele răbdării: putem urmări toate etapele argumentelor oamenilor.
Dacă suntem norocoşi, putem vedea cum viaţa răsplăteşte atenţia sporită şi bine orientată.48
Telecomenzi versus conversaţie
La cursurile teoreticianului politic Michael Sandel, studenţii trebuie să fie foarte atenţi. Sandel întâmpină sute de studenţi cu o scurtă prezentare şi discuţii interactive. Studenţii se fac auziţi: nu există anonimat. Sandel le dă
cuvântul doar studenţilor care ridică mâna, dar odată ce aceştia fac un comentariu, profesorul îi angrenează în discuţie. În timpul unuia dintre cursurile lui recente, „Deontologia, biotehnologia şi viitorul omenirii“, Sandel a adresat următoarea întrebare: „Dacă ai fi vegetarian, ai mânca un
«hamburger» obţinut cu ajutorul bioingineriei dintr-un muşchi de vacă, proces care nu a afectat animalul în vreun fel şi care s-a bazat pe tehnologii ce nu folosesc combustibili fosili?“
O studentă vegetariană a răspuns: „Nu, tot sunt folosite ţesuturi de origine animală, tot de la un animal e“. Sandel încuviinţează din cap: „Dar ce-ar fi dacă ar exista o tehnologie care să dezvolte hamburgerul din ţesut de piele căzută de la vacă? Am rezolva problema penuriei mondiale de alimente şi am lupta împotriva încălzirii globale consumând produse derivate de la o singură vacă. Acum ai fi de acord?“ De data aceasta, studenta vegetariană nu mai este atât de sigură, dar nu dă înapoi: „Nu, nu.
Tot de origine animală e“. Studenta se simţea stânjenită, dar a rămas fermă
pe poziţie. Menţinându-şi punctul de vedere, a fost nevoită să-şi reconsidere perspectiva.
Numai vegetarienii au avut motive să reconsidere lucrurile atunci când
Sandel a adus în discuţie cazul vacii. Ulterior, Sandel a extins provocarea, întrebându-i pe studenţi dacă ar accepta să mănânce carne umană obţinută
