neapărat un lucru care să fie îmbunătăţit prin eficienţă; iar asta se întâmplă
pentru că oamenii nu se destăinuie în profunzime într-un mod eficient. Au nevoie de timp pentru a se deschide. Au nevoie de retrospectivă şi repetiţie.
Când trecem prin aceleaşi situaţii de două sau mai multe ori, înţelegerea
noastră devine mai profundă.
Unde ai dispărut?
Într-un număr de comedie despre relaţiile moderne, Aziz Ansari le-a cerut oamenilor să ridice mâna dacă au încetat vreodată să mai scrie cuiva atunci când nu le mai „plăcea“ relaţia respectivă. Toţi cei din sală au ridicat mâna.
Apoi a rugat membrii publicului să ridice mâna dacă aşa şi-ar dori ca ceilalţi să le transmită lipsa lor de interes. Nimeni nu a mai ridicat mâna de această dată. Multe lucruri considerate normale acum le acceptăm deşi nu ne fac deloc plăcere.
Sloane, studentă în anul al treilea, a mers la doar patru întâlniri cu Evan, dar toate au peste cinci ore. Sloane spune că a simţit o „chimie“ unică între ei. La cea de-a patra întâlnire, Evan a iniţiat o conversaţie serioasă – o discuţie referitoare la ceea ce îşi dorea fiecare de la relaţie. Sloane îşi aminteşte: „I-am spus că sunt fericită să fiu cu el câtă vreme ne bucurăm unul de compania celuilalt. A părut uşurat şi mulţumit de răspunsul meu, dar a lăsat să se înţeleagă că nu vrea să punem «etichete», ceea ce suna ca un clişeu“.
Conversaţia pe tema „evitării etichetelor“ i-a lăsat lui Sloane un sentiment plăcut. Credea că ea şi Evan se aflau la începutul unei frumoase relaţii, numai că de atunci nu a mai primit veşti de la Evan vreme de câteva zile. De obicei, îi trimitea unul sau mai multe mesaje, doar pentru a se interesa de ea. În cele din urmă, pe când se întorcea acasă de la alergat într-o sâmbătă dimineaţă, Sloane şi-a scos telefonul să se uite la ceas, moment în care a observat că în bula verde a mesageriei o aştepta un fragment dintr-un mesaj pe care îl ratase. Scanând mesajul, a regăsit secvenţele „femeie minunată“, „îţi doresc tot binele din lume“ şi „nu e cel mai potrivit moment“:
Am lăsat telefonul deoparte, de parcă mi s-ar fi întâmplat ceva îngrozitor, şi m-am îndreptat spre bucătărie, unde m-am aşezat pe podea, cu spatele lipit de frigider. Inima îmi bătea în continuare cu putere, dar nu din cauză
că făcusem mişcare. M-am supărat când am văzut mesajul de la el, îmi
dădea o veste extrem de proastă – alesese să-mi dea vestea proastă în scris, ceea ce venea în contradicţie cu tot ce crezusem că exista între noi.
Sloane i-a răspuns lui Evan printr-un mesaj simplu, anunţându-l că îi acceptă decizia („mulţumesc că mi-ai spus“, „mult noroc“ etc.). Cu toate astea, Sloane voia să-şi găsească liniştea, iar acest schimb de mesaje nu o ajuta deloc.
Ce se întâmplase? Sloane era nelămurită cu privire la indisponibilitatea lui Evan de a purta o conversaţie. Se simţea depreciată: „Dacă îi păsa de mine cu adevărat, de ce nici măcar nu s-a sinchisit să stea de vorbă cu mine despre temerile lui?“ De aici rezultă alte posibilităţi dureroase. Mintea îi fugea în toate direcţiile: „Cred că, din cauză că nu a fost dispus să poarte o astfel de conversaţie, şi-a spus în cele din urmă că de fapt nu-i pasă de mine“.
Dincolo de faptul că fusese respinsă, Sloane nu îşi putea lua gândul de la posibilitatea ca Evan să-i fi înţeles greşit punctul de vedere în „conversaţia nostimă“ care se încheiase cu discuţia lor despre „etichete“. Sloane se temea că îi dăduse lui Evan impresia că relaţia cu ea ar presupune asumarea unui angajament. În realitate, ea s-ar fi bucurat ca relaţia să avanseze încet:
„Dacă am fi purtat o conversaţie serioasă de despărţire, nu mi-aş mai pune atâtea întrebări“. În ciuda acestei situaţii, Sloane s-a simţit redusă la tăcere de mesajul de despărţire. Şi-ar fi dorit să poată avea certitudinea că Evan nu o înţelesese greşit. În schimb, a ajuns la următoarea concluzie: nu poţi răspunde unui mesaj de despărţire printr-un apel în care să spui pur şi simplu „vreau să discutăm“.
Ce s-a întâmplat?
Mă aflam în Seattle, la o conferinţă despre reţelele de socializare, când Adam, unul dintre ceilalţi vorbitori – un arhitect în vârstă de treizeci şi şase de ani – mi-a spus că şi-ar dori să-mi împărtăşească o poveste despre cum dragostea devine posibilă prin intermediul comunicării virtuale. Mai precis, voia să-mi arate arhiva electronică a relaţiei lui – acum încheiată – cu Tessa, pe atunci studentă la arte, cu care petrecuse trei ani tumultuoşi, dar plini de
bucurii.
Adam spune că alături de Tessa şi-a dezvoltat cea mai bună versiune a lui. După trei ani de la încheierea relaţiei, el încă se confruntă cu întrebarea
„Cine sunt eu în afara acestei relaţii?“. După fiecare relaţie eşuată, îndrăgostiţii încearcă să se agaţe de „cea mai bună versiune“ a persoanei lor din timpul clipelor petrecute alături de parteneri. Aşadar, Adam îşi pune o întrebare destul de veche.
Pe de altă parte, din moment ce o mare parte din relaţia dintre Adam şi Tessa a avut loc pe internet, această întrebare capătă un nou sens. Online, Adam se putea „prelucra“. Din acest motiv, acum se întreabă dacă nu cumva are nevoie de timpi de prelucrare pentru a deveni cea mai bună
versiune a lui. Totuşi, în ce măsură îi afectează lui Adam faptul că ţine o evidenţă a relaţiei sale cu Tessa (îşi scriau online de treizeci până la cincizeci de ori pe zi) modul în care se raportează la trecut şi la viitor?
Când m-am întâlnit cu Adam pentru prima dată, acesta a început prin a-l cita pe comediantul Chris Rock, care a spus că, înainte de a te căsători cu o femeie, trebuie să-ţi pui două întrebări: „Îţi place să i-o tragi? Îţi place să iei cina cu ea?“ Potrivit lui Adam, Tessa se potrivea de minune cu standardul lui Chris Rock: discuţiile cu Tessa, inclusiv şi mai ales prin mesaje şi pe email, păreau ca o partidă de sex: „Îmi dădeau lacrimile de bucurie când stăteam de vorbă cu Tessa. Mă simţeam atât de înţeles, atât de – cum să
spun – impulsionat şi solicitat, dar într-o manieră afectuoasă. Simţeam că
are empatie faţă de mine. Ştia cum să mă ironizeze la fel cum mă ironizam eu singur“. Chris Rock mai spunea şi că, la primele întâlniri, nu mergem noi înşine, ci ne trimitem „alter egoul“; ne trimitem cea mai bună versiune a noastră. Cu timpul, alter egoul nu-şi mai face treaba, aşa că începe să iasă la lumină adevăratul „eu“. Acesta este momentul decisiv în care aflăm dacă
relaţia va funcţiona sau nu. În cazul legăturilor digitale, riscăm să nu oprim apelul la alter ego. Din acest motiv, ne dăm mai greu seama ce anume funcţionează, în cazul în care funcţionează ceva.
Adam mărturiseşte: „Pentru Tessa conta cel mai mult să fiu empatic, să
stau cu ea, să împărtăşesc lucruri cu ea, să fim pe aceeaşi lungime de undă“.
Fiecare cuplu încheie un soi de acord, de regulă tacit, cu privire la ceea ce ajută relaţia să funcţioneze. În cazul acesta, Adam trebuia să dea dovadă de
empatie, iar Tessa avea să-i aprecieze eforturile, oferindu-i îndrumare pe parcurs.
În cele din urmă, Tessa l-a acuzat pe Adam că nu e suficient de empatic şi s-a despărţit de el. Trei ani mai târziu, Adam consideră că despărţirea lor era inevitabilă. I s-a impus un standard nerealist: „Nu se putea ca toate conversaţiile să satisfacă aceste nevoi profunde“. Cu Tessa, fiecare conversaţie era pusă la grea încercare.
Adam spune că şi-a dorit să fie bărbatul „deschis“ de care Tessa avea nevoie. Se consolează însă cu gândul că a dat tot ce a avut mai bun.
Mesageria electronică i-a permis, în opinia sa, să se adune şi să răspundă
cum trebuie în interacţiunea cu Tessa: „Dacă eu şi Tessa am fi fost cuplu într-o perioadă în care e-mailurile şi mesajele nu existau, nu cred că am fi rezistat împreună“.
Vechiul telefon
Eu şi Adam ne-am întâlnit de mai multe ori. Prima dată, mi-a arătat telefonul lui de când s-a cunoscut cu Tessa. Şi-a schimbat de mult acel telefon, dar primele lui schimburi de mesaje cu Tessa sunt „salvate“ în el.
După ce s-au despărţit, Adam nu a ştiut cum să-şi conecteze primul telefon la calculator, ceea ce l-a determinat să întreprindă o activitate frenetică:
„Primul lucru pe care l-am făcut a fost să transcriu ca nebunul toate mesajele noastre. Am notat cu atenţie replicile fiecăruia şi apoi, din notiţele pe care le luam pe hârtie, am copiat totul într-un fişier pe calculator“.
Au mai rămas peste o mie de mesaje de transcris, aşa că, pe parcursul discuţiilor noastre, eu şi Adam am trecut de la vechiul lui telefon la fişierele electronice care cuprindeau conversaţiile transcrise, după care înapoi la telefon.
