Asta înţeleg oamenii prin sintagma „fără complicaţii“, sintagmă folosită
cu referire la beneficiile unei vieţi dedicate aplicaţiilor. În lipsa unei astfel de aplicaţii, nu am putea respinge sute sau chiar mii de potenţiali parteneri fără nici un fel de jenă. Nicicând nu ne-a fost mai simplu să ne raportăm la potenţialii parteneri romantici ca la nişte bunuri de consum, de care
dispunem din belşug.
În acest context social, studiile arată o deteriorare a capacităţii de a forma ataşamente sigure – de genul celor în care avem încredere unul în celălalt şi ne împărtăşim viaţa.1 Paradoxul e că eficienţa noilor căutări ale partenerilor depinde de un comportament care descurajează empatia şi intimitatea.
Primii paşi în curtarea tradiţională, precum întâlnirile la cină, care cereau răbdare şi curtoazie, nu aveau neapărat ca rezultat intimitatea, dar te pregăteau pentru aşa ceva. Noua procedură – prezentarea pretendenţilor ca într-un joc – nu mai oferă această oportunitate.
Acest capitol se referă în primul rând la discuţiile amoroase din timpul perioadei de curtare. Este vorba despre pricepere în utilizarea aplicaţiilor care devin parte din jocul nostru romantic: aplicaţii pentru întâlniri, aplicaţii pentru dat mesaje, aplicaţii pentru conversaţiile video. Toate acestea poartă
promisiunea unor relaţii amoroase precise şi eficiente. Într-o lume în care oamenii locuiesc departe de părinţi şi de legăturile cu propria comunitate, aplicaţiile ne dau speranţa că ne vor uşura sarcina dificilă de a ne găsi un partener fără să dispunem de legăturile comunitare de care se bucurau generaţiile anterioare. Astfel, primul lucru pe care tinerii îl spun despre tehnologie şi dragoste este că telefoanele au eficientizat lucrurile mult mai mult. Însă asta nu e întreaga poveste.
De fapt, tehnologia complică semnificativ conversaţiile amoroase actuale. Simţim că avem libertatea de a renunţa pur şi simplu. Suntem încurajaţi să credem că avem posibilitatea de a ne alege la infinit partenerii romantici, dar această perspectivă se dovedeşte a fi mai degrabă stresantă
decât utilă în găsirea unui partener. Tehnologia favorizează dialoguri care de fapt nu sunt dialoguri, deoarece există oameni care poartă conversaţii online susţinuţi de o întreagă echipă de scriitori. Îşi doresc o echipă pentru că simt că se află într-un mediu neiertător. Sincronizarea şi punctuaţia sunt importante!
În cele din urmă, deşi ne oferă atât de multe (noi modalităţi de curtare, noi modalităţi de a ne exprima interesul şi dragostea), tehnologia face totodată promisiuni false. Este simplu să credem că, dacă ne simţim apropiaţi de cineva datorită cuvintelor lui de pe ecran, înseamnă că
înţelegem automat persoana din spatele ecranului. În realitate, s-ar putea să
fim asaltaţi de informaţii, dar să nu fim la fel de înţelepţi ca în cazul unei întâlniri faţă în faţă.
Noile noastre metode de comunicare au un efect asupra fiecărei etape a formării unei relaţii amoroase, de la căutarea iubirii şi expunerea noastră
atunci când sperăm s-o găsim până la complicaţiile care apar în timp ce încercăm să facem tot posibilul ca lucrurile să funcţioneze. În acest mediu, trecem de la „Unde eşti?“ (întâlnirile mijlocite de tehnologie) la „Cine eşti?“ şi apoi la „Stai, ce a fost asta? Te-am făcut cumva să dispari?“.
Unde eşti? Instrumentele revoluţionare
Liam, un absolvent de studii universitare în vârstă de 24 de ani din New York, a încercat să se îndrăgostească pe Tinder: „Când mă plictisesc, intru pe Tinder“. Liam arată bine, se îmbracă elegant. Despre Tinder spune, cu un zâmbet modest, că „este un instrument revoluţionar“. Cel mai mult îi place că nu trebuie să se gândească la replici ingenioase de agăţat. Pe Tinder, fiecare întâlnire este pusă automat într-un context cu potenţial romantic:
„Pentru mine, partea incomodă apărea când trebuia să încerc să transform o conversaţie amicală într-una romantică. Aplicaţia se ocupă de asta în locul meu“. I se pare un lucru aproape magic.
În opinia lui Liam, experimentele pe Tinder reprezintă doar începutul procesului prin care tehnologia îi sporeşte opţiunile romantice. Mesajele stau la baza tuturor lucrurilor. Mi-a spus că, în Manhattan, vineri seara nu trebuie să-şi facă planuri dinainte. Le scrie câtorva prieteni şi aşa află unde se ţin petreceri:
În acel moment, intri, potenţial, în mai multe jocuri. Ai idee de câteva locuri unde ai putea merge, câteva baruri unde te-ai putea întâlni cu lumea […] odată ajuns la petrecere, poţi evita situaţiile stânjenitoare dacă
îţi manifeşti interesul faţă de o fată în scris, printr-un mesaj curtenitor.
În felul ăsta, mă folosesc de primul mesaj pentru a afla dacă există
interes şi de partea cealaltă şi dacă merită să continui. Dacă nu, renunţ.
Să nu uităm. Oriunde ne-am afla, Tinder este întotdeauna cu noi şi putem vedea toate celelalte persoane disponibile. Aşa ştim mereu că avem o
mulţime de opţiuni la dispoziţie.
Tehnologia îl încurajează pe Liam să îşi perceapă viaţa romantică din perspectiva promovării unor produse. El este produsul şi tot el se ocupă de promovarea produsului. Îşi pune poza online şi alţii o cumpără. În ciuda uşurinţei cu care realizează acest prim contact, Liam nu are iubită şi nici nu este prea optimist în acest sens.
În primul rând, complicaţiile rezultă din aspectul considerat de Liam pozitiv în cazul acestei tehnologii: impresia unui număr infinit de opţiuni.
Psihologul Barry Schwartz a popularizat noţiunea de „paradox al alegerii“2. Deşi avem impresia că am fi mai fericiţi dacă am avea mai multe opţiuni, alegerea limitată duce adesea la o viaţă mai fericită. În anii ’50, economistul şi psihologul Herbert A. Simon, laureat al Premiului Nobel, a făcut distincţia între oamenii care încearcă să maximizeze lucrurile şi satisfacţionişti, cuvânt inventat de el. Maximizatorii sunt asemenea unor perfecţionişti: trebuie să se asigure în permanenţă că fiecare achiziţie sau decizie personală (inclusiv decizii cu privire la un potenţial partener) este cea mai bună cu putinţă. Singura modalitate prin care maximizatorii ar putea şti acest lucru cu certitudine ar fi să ia în considerare toate alternativele posibile. Acest demers generează o copleşitoare provocare psihologică, care devine şi mai copleşitoare pe măsură ce creşte numărul de opţiuni.
Poţi fi în schimb satisfacţionist. Poţi avea în continuare standarde, dar nu vei fi bântuit de universul posibilelor alegeri. Eşti mulţumit de ceea ce ai la îndemână şi profiţi la maximum de asta. Satisfacţioniştii sunt, în general, mai fericiţi, deoarece obligaţiile lor sunt mai simplu de rezolvat. Nu îi obsedează găsirea casei ideale, ci transformă într-un cămin plăcut locuinţa la care au acces. Nu aspiră să găsească un partener ideal de viaţă. Dacă sunt atraşi de cineva, îşi îngăduie să se ataşeze de persoana respectivă.
Acum, intră în scenă Facebook şi Tinder, adică universul alegerilor infinite. Suntem cu toţii încurajaţi să dezvoltăm psihologia maximizatorului. În materie de întâlniri amoroase, maximizarea ne poate face însă extrem de nefericiţi. Sigur, în teorie, oamenii au fost întotdeauna capabili să adopte această stare psihică, însă internetul o face să pară o stare mentală logică. După cum spunea un student în ultimul an de facultate:
„Când oamenii se află la numai un click distanţă, există tentaţia să nu te mulţumeşti niciodată cu nimic“.
Psihologii David Myers şi Robert Lane au ajuns în mod independent la concluzia că, în societatea americană de astăzi, abundenţa de opţiuni (ceea ce e valabil în cazul alegerii produselor, a carierei profesionale sau a oamenilor din jurul nostru) duce deseori la depresie şi la sentimentul de singurătate.3 Lane subliniază că, înainte, americanii obişnuiau să facă
alegerile în sânul comunităţii, înconjuraţi de „datele“ familiei, vecinilor şi colegilor de muncă. Or oamenii dezvoltă simţul comunităţii pentru că au cultivat şi menţinut vii aceste legături de-a lungul vieţii, pentru că e un lucru faţă de care şi-au asumat un angajament.4
Într-un studiu clasic privind efectele alegerilor, oamenilor li s-au pus la dispoziţie selecţii mai mici sau mai mari de ciocolată şi li s-a cerut apoi să-şi evalueze nivelul de satisfacţie în urma alegerii făcute. Cei care au avut de ales dintr-o varietate mai mică au fost mai mulţumiţi de gustul ciocolatei.5
Aşadar, problema alegerii infinite este aceea că ne face nefericiţi deoarece ne hotărâm cu greutate şi, atunci când optăm pentru ceva, alegerea nu pare definitivă.
Danny are 32 de ani şi locuieşte în Chicago. Lucrează ca investitor imobiliar, este înstărit şi chipeş. Danny este convins că tehnologia îl împiedică să se implice mai mult. Iată cum îşi descrie el dificultatea de a alege, referindu-se, desigur, la femei, nu la ciocolată: M-am despărţit recent de o fată – îi voi spune „Fata de la mal“, pentru că
obişnuiam să facem plimbări lungi pe malul apei. Ne-am despărţit pentru că eu credeam că aveam să găsesc pe cineva mai bun pe internet.
Celelalte femei îmi trimiteau mesaje încontinuu. Fata de la mal a aflat şi m-a părăsit. Nu ştiu dacă am făcut bine să ies cu altele, să mă las tentat de fetele alea din telefon.
Danny a mărturisit că era dispus să-şi dea silinţa pentru „Fata de la mal“.
Cu ochi trişti, s-a uitat la telefon şi a spus: „Credeam că voi găsi pe cineva mai bun pe internet“. Se referă cu o oarecare nostalgie la căsătoria aranjată
a bunicilor lui:
