gri, în care acumularea de pseudo-prieteni este satisfăcătoare, dar şi alienantă.
Haley susţine că îi place senzaţia de abundenţă pe care i-o oferă
conexiunile online. Tot ea descrie însă şi un plan de a reveni la starea anterioară. Peste un an, spune ea, după ce va fi plecat în străinătate timp de un semestru, s-ar putea să-şi şteargă contul de Facebook. Se teme că va dori să le arate oamenilor ce face şi că îi va lipsi Facebook-ul. Cu toate acestea, începe să nu se mai simtă bine văzându-şi prietenii ca pe nişte „bunuri din piaţa de capital“ şi fiind atât de dominată de „acel impuls ciudat de a colecţiona“.
Haley a trecut la fapte înainte de absolvire. A renunţat la telefon, dându-şi seama că acest dispozitiv – pe care îl avea de cinci ani – îi copleşeşte relaţiile de prietenie. În viziunea lui Haley, nu era vorba doar de telefon, „ci şi de istoricul de acolo: când îi scriam cuiva, eram extrem de conştientă de toate schimburile anterioare. Fiecare relaţie era bine documentată, iar toate informaţiile – mesajele şi e-mailurile – le ţineam cu mine tot timpul“.
Haley mi-a arătat telefonul ei actual, un telefon cu clapetă, „retro“. Poate efectua apeluri de pe el. Poate trimite mesaje, dar nu are suficientă memorie pentru a stoca mai mult de o sută. Bineînţeles, nu are aplicaţii. Asta înseamnă că nu are cum să acceseze Facebook-ul. Haley spune că se simte uşurată. Relaţiile ei de prietenie nu se simt „îngrădite de trecut. Pot fi mai iertătoare“.
Instrumentele empatiei
Ne aflăm într-un punct decisiv. În timp ce unii se simt eliberaţi de perspectiva de a renunţa la arhivele personale (pentru Haley, până şi istoricul mesajelor este o povară), alţii se simt liniştiţi de perspectiva dezvoltării unei arhive tot mai sofisticate, cuprinzând fiecare aspect al vieţii lor.14 Acesta este cazul unui grup de persoane care au încercat o tehnologie
numită Google Glass. Glass este o pereche de ochelari care îţi permite să
navighezi pe internet – împreună cu toate aplicaţiile aferente – oriunde te-ai afla.
Andi, o tânără în vârstă de 27 de ani, este desenator grafic şi a fost aleasă
să facă parte din primul grup de „exploratori“ care au primit ochelarii Google Glass atunci când au fost gata pentru testele din lumea reală. Andi s-a alăturat exploratorilor pentru că dorea să încerce modalităţi de a avea o viaţă mai reflexivă. Dispozitivul Glass poate face fotografii sau înregistrări video din perspectiva purtătorului. Andi şi-a programat ochelarii să facă o fotografie şi să înregistreze videoclipuri odată la zece minute, vreme de un minut. A încercat să revadă şi să îşi adnoteze fotografiile seară de seară.
Momentan, consideră că proiectul ei este reconfortant: „Nu pot şti acum ce va fi important în viaţa mea pe viitor. Voi afla abia mai târziu. Nu va trebui să mă bazez pe memorie pentru a regăsi conversaţiile importante. Voi avea o înregistrare a acestora, chiar dacă nu mi s-au părut relevante pe moment“.
Odată ajunsă acasă însă, îşi dă jos ochelarii de obicei, întrucât soţul ei se opune proiectului. El crede că discuţiile lor suferă modificări atunci când ea înregistrează şi nu îi convine că, dacă ar spune ceva neplăcut, nu va fi suficient să vadă pur şi simplu reacţia de pe faţa lui Andi şi să spună că îi pare rău. Soţia lui va avea înregistrarea respectivă pentru totdeauna. Poate că nu va reuşi niciodată să-l ierte din cauză că nu va putea niciodată să uite.
Reacţia lui Andi privind îngrijorările soţului ei a fost destul de dură: „Nu e corect ce face. Sigur şi-ar schimba părerea dacă ar încerca ochelarii. Nu mi se pare corect ca doar unul dintre parteneri să ţină evidenţa. Ar trebui ca amândoi să poată avea această şansă. Sper că va folosi şi el ochelarii atunci când vor fi disponibili la scară largă“.
Haley şi Andi au opinii contradictorii privind importanţa memoriei.
Haley mizează pe faptul că toată lumea îşi doreşte să se deconecteze: „Aş
vrea ca oamenii să-şi trăiască relaţiile de prietenie din prezent. Să scape de trecut şi să nu vină cu aşteptări. Ar trebui să poţi avea o relaţie care să fie ancorată în prezent“. Andi simte altceva: ea consideră că va putea trăi pe deplin prezentul dacă ţine evidenţa trecutului.
Am stat de vorbă cu mai mulţi utilizatori de Google Glass care s-au dus cu gândul şi mai departe decât Andi. Ei speră că aceşti ochelari (sau ceva
similar), înregistrându-ne viaţa, vor deveni treptat un instrument al empatiei. Dacă ne înregistrăm viaţa din perspectiva noastră, am putea s-o prezentăm şi altora în speranţa că ne vor înţelege mai bine. Dacă şi ei ar începe apoi să-şi înregistreze viaţa, am putea vedea la rândul nostru lumea prin ochii lor. În acest caz, conversaţia poate fi complementară înţelegerii, ba chiar ar putea să dispară complet, având în vedere că nu toată lumea se pricepe la asta. Ochelarii Glass dau un sentiment de siguranţă. Dacă vă
temeţi că nu vă puteţi exprima în mod adecvat punctul de vedere, Glass va fi o modalitate de a-l împărtăşi mai eficient. Cei care se tem că nu sunt empatici aşteaptă cu nerăbdare să poată privi lucrurile din perspectiva celorlalţi.15
Ronald, un programator în vârstă de 26 de ani, angajat în cadrul unei companii din domeniul energiei regenerabile, foloseşte Glass de şase luni:
„Dacă, la fel ca mine, nu te pricepi la conversaţie, ochelarii Glass sunt importanţi. Nu trebuie să te pricepi să descrii ce se întâmplă cu tine, cum te simţi. Cineva drag ţie poate trăi acest lucru [uitându-se la un videoclip filmat cu Glass] în mod direct“.
Am întâlnit familii care sperau să mute conflictele la nivelul mesajelor şi pe e-mail. Iată o altă idee care implică o mutare – de data aceasta, un adevărat export al experienţelor umane. În spatele fanteziilor tehnologice există adeseori o tristeţe profundă cauzată de faptul că fiinţele umane pur şi simplu suferă eşecuri şi că doar tehnologia ne poate ajuta în acest sens.
Nu privesc cu optimism ideea că instrumentele empatiei ar putea reprezenta o scurtătură pentru noi şi nici faptul că ar putea constitui nişte
„mecanisme de formare a empatiei“, potrivit unui împătimit al domeniului tehnologiei. Poate că, pentru unii, tehnologia chiar are un rol complementar, dar, bineînţeles, avem tendinţa de a lua un lucru care iniţial are rol complementar şi de a-l transforma într-un mod de viaţă.16 Mesajele nu au fost concepute pentru a întrerupe convorbirile din timpul mesei, dar acest accesoriu al conversaţiei a devenit un substitut.
Vorbim totuşi de un substitut care nu ne oferă esenţialul. George Eliot spunea că privirea mamei îi oferă copilului „ochii ce se întâlnesc în iubire“.
Studiile confirmă ceea ce literatura şi filozofia susţin de multă vreme.
Pentru a putea dezvolta capacitatea de empatie, e nevoie să comunicăm faţă
în faţă şi să avem contact vizual.17
Studiile psihiatrului Daniel Siegel ne-au arătat că copiii au nevoie de contact vizual pentru a-şi dezvolta părţile creierului responsabile de ataşament. În lipsa contactului vizual, persistă sentimentul de deconectare şi dificultăţile în privinţa manifestării empatiei. Siegel rezumă ceea ce poate realiza un scurt contact vizual: „Repetate de zeci de mii de ori în viaţa copilului, aceste scurte momente de interacţiune contribuie la transmiterea celei mai umane părţi din noi – capacitatea de a iubi – de la o generaţie la alta“18. Atsushi Senju, cercetător în domeniul neuroştiinţelor cognitive, a studiat acest mecanism şi consideră că regiunile cerebrale care ne permit să
procesăm sentimentele şi intenţiile celorlalţi sunt activate de contactul vizual. Emoticoanele din mesaje şi e-mailuri, a constatat Senju, nu au acelaşi efect: „Un tip mai sofisticat de comunicare este posibil imediat după
realizarea contactului vizual. Se amplifică astfel capacitatea de a procesa toate semnalele şi poţi descifra ce gândeşte celălalt“19.
Ţinând cont de asta, ce ar trebui să înţelegem din faptul că privirile noastre sunt plecate atunci când avem telefoanele în preajmă? (Desigur, în cazul ochelarilor Glass, ochii noştri sunt adesea ocupaţi să citească tot ce apare pe ecran.) Tot mai multe studii sugerează că viaţa constant conectată
la lumea virtuală ne erodează capacitatea de empatie. Din punctul meu de vedere, cel mai îngrijorător rezultat al unui studiu este cel potrivit căruia, în ultimii douăzeci de ani, a avut loc o scădere cu 40% a nivelului de empatie în rândul studenţilor20, nivel măsurat prin teste psihologice specifice.
Autorii studiului susţin că această scădere se explică prin faptul că studenţii nu mai interacţionează faţă în faţă la fel de mult ca înainte. Plătim scump atunci când preferăm să ne trăim viaţa la distanţă.
Unii sunt de părere că copiii fac faţă provocărilor tehnologiei actuale la fel cum tinerii au făcut faţă tehnologiilor apărute înainte. Copiii îşi schimbă
stilul de comunicare şi îşi caută propriul echilibru. Adulţii îşi fac griji doar pentru că nu apreciază pe deplin resursele interioare ale tinerilor.21 Eu cred că tinerii au suficiente resurse interioare, dar mai este ceva: toate tehnologiile atenţiei parţiale – telefoanele, tabletele şi dispozitivele portabile ale viitorului – acaparează cele mai intime momente ale dezvoltării umane. Dispozitivele sunt menite să-i însoţească pe copii în timp
ce încearcă să-şi dezvolte ataşamentul, solitudinea şi empatia.
Spuneam mai devreme că, pentru a păstra din conversaţie lucrurile pe care le preţuim, trebuie să ţinem cont de vulnerabilitatea noastră atunci când proiectăm un dispozitiv. Sunt cel puţin două aspecte de luat în calcul.
Primul este de ordin tehnic. Dacă nu vrem să fim dominaţi de telefon, am putea proiecta telefoane care să ne „elibereze“ automat după fiecare interacţiune. Am putea construi comunităţi care să ne susţină iniţiativele.
