„Prietenele mele au nevoie de mine. Pe mine mă consideră cea mai echilibrată dintre noi toate. Îmi trimit mesaje de fiecare dată când au
probleme cu iubitul lor, când simt că se apropie o criză existenţială. Trebuie să le răspund“. Astfel, această tânără studentă iese de câteva ori pe săptămână de la seminare, merge la baie, se aşază într-o cabină de toaletă şi le scrie prietenelor.
„Asta fac prietenii buni, acţionează în situaţii de criză“, spune Kristen.
Acesta este motivul pentru care merge atât de des la baie, lipsind de la cursuri.
Atunci când se întâlnesc, prietenii încep să nu-şi acorde atenţie unul altuia şi se simt confortabil când se retrag în propria lume. Odată despărţiţi, încep să fie vigilenţi la situaţiile de urgenţă. Surprinzător este faptul că asta reflectă de multe ori modul în care aceştia descriu comportamentul propriilor părinţi: atunci când copiii nu sunt acasă, părinţii se agită chiar şi la cea mai mică problemă; atunci când copiii sunt în câmpul lor vizual, aceiaşi părinţi încep să stea cu ochii în telefon. Acesta e paradoxul nostru: când suntem despărţiţi, devenim hipervigilenţi; când suntem împreună, devenim neglijenţi.
Poate că prietenia care te ţine mereu pregătit pentru „urgenţe“ apare ca modalitate a copiilor de a face faţă unor părinţi mai puţin disponibili decât şi-ar dori copiii… de fapt, mai puţin disponibili decât şi-ar dori înşişi părinţii.
Empatia în şcoala gimnazială
Să ne amintim de Holbrooke, şcoala gimnazială din nordul statului american New York, unde am fost chemată pentru a mă consulta cu profesori îngrijoraţi de atitudinea lipsită de empatie a elevilor.
În cadrul uneia dintre întâlniri, ne-am adunat cu toţii în jurul mesei. Peste douăzeci de profesori au început să îşi exprime îngrijorarea: elevii nu par să
formeze decât prietenii superficiale. În ultimii ani, conversaţiile dintre profesori şi elevi au devenit din ce în ce mai tensionate, iar elevii nu par prea interesaţi unii de alţii. Profesorii trag cu urechea la conversaţiile lor:
„Vorbesc între ei doar despre ce au pe telefon“. Profesorii se întreabă dacă
elevii îşi vor putea însuşi principiile de bază ale conversaţiei: capacitatea de a asculta şi de a răspunde.
În timpul primei pauze, profesorii încep să mărturisească la o cafea ceea ce nu erau pregătiţi să declare atunci când discutau cu toţii în jurul mesei: Elevii nu au contact vizual.
Nu sunt receptivi la limbajul corporal.
Au dificultăţi de ascultare. La ore, trebuie să reformulez o întrebare de mai multe ori până să răspundă măcar un copil.
Nu cred că sunt interesaţi unii de alţii. Parcă ar suferi de sindromul Asperger5, dar aşa ceva e imposibil. Vorbim totuşi de o problemă la nivelul întregii şcoli.
Holbrooke nu este o şcoală dedicată elevilor cu probleme emoţionale sau cognitive. Este o şcoală privată cu admitere competitivă ai cărei reprezentanţi constată că elevii promiţători din punct de vedere academic nu se dezvoltă aşa cum se aşteptau. Ava Reade, directoarea şcolii, îşi exprimă
îngrijorarea în termeni cât se poate de fermi: „Nici măcar elevii de clasa a noua nu se pot pune în pielea altora“. Mulţi elevi par să nu aibă răbdare să
aştepte sau să asculte ce are altcineva de spus. Alţi trei profesori susţin acelaşi lucru: elevilor le lipseşte empatia cultivată şi cerută de conversaţie: Îşi adresează unul altuia remarci punctuale. Dezbat mărunţişuri, în reprize scurte, de parcă ar trimite mesaje. Îşi comunică nevoi sociale imediate. Nu se ascultă unii pe alţii.
Cel mai dureros lucru este că nu conştientizează când îşi rănesc unul altuia sentimentele. Se rănesc reciproc, iar apoi stai cu ei şi încerci să-i faci să vadă ce s-a întâmplat, dar nu-şi pot imagina lucrurile din celălalt punct de vedere.
Elevii mei ştiu să construiască site-uri, dar nu sunt capabili să discute cu profesorii. Elevii nu vor să vorbească nici cu alţi elevi. Nu-şi doresc să
resimtă tensiunea din timpul unei conversaţii.
Întrucât Holbrooke este o şcoală privată de mici dimensiuni, profesorii au timp să le fie elevilor şi mentori emoţionali şi intelectuali. Acesta este
motivul pentru care le place să predea acolo, dar acum susţin că nu-şi mai pot face treaba ca înainte. Pentru prima dată în viaţa lor, simt că trebuie să
le explice elevilor ce este empatia şi chiar să detalieze cum se realizează un schimb de replici într-o conversaţie. Unul dintre profesori spune că
„inteligenţa emoţională ar trebui să devină o parte concretă a planului de învăţământ“.
Cadrele didactice au început să dezvolte teorii cu privire la motivul real din spatele schimbărilor observate. Poate că elevii lor au crescut jucând jocuri video în loc să citească şi de aceea nu şi-au dezvoltat imaginaţia.
Poate că jocurile video i-au ţinut departe de locul de joacă, unde şi-ar fi putut dezvolta abilităţile sociale. Poate că elevii sunt suprasolicitaţi sau poate că nu practică suficient de mult conversaţia atunci când ajung acasă.
Poate că părinţii lor sunt preocupaţi de muncă, telefoane şi computere.
Dezbaterea profesorilor se învârte destul de mult în jurul tehnologiei.
Profesorul de istorie rezumă astfel influenţa enormă a tehnologiei: „Elevii mei sunt atât de captivaţi de telefon, încât nu ştiu cum să fie atenţi la oră, la ei înşişi sau la oricare altă persoană, sau să-i privească pe ceilalţi în ochi şi să vadă ce se petrece“.
O profesoară este îngrijorată de faptul că, cel puţin din punctul ei de vedere, prieteniile dintre elevi au trecut de la un registru emoţional la unul instrumental. Relaţiile de prietenie par să se bazeze pe favorurile pe care elevii cred că ceilalţi le pot face pentru ei. Ea le numeşte prietenii de tipul
„cine mă ajută?“. Când se formează astfel de legături, spune ea, „[prietenia]
este utilă pe moment, iar apoi îţi vezi de drum“. O prietenie bazată pe mentalitatea „cine mă ajută?“ e doar o umbră a prieteniei, la fel cum timpul petrecut singur pe telefon e doar o umbră a solitudinii. Ambele oferă
substitute care ne fac să credem că avem ceva ce nu avem de fapt. Poate că
substitutele ne fac să uităm de lucrurile pe care le-am pierdut.
Reade, directoarea, a venit la întâlnirea de grup cu rezultatele unui mic exerciţiu. Un mic experiment, mai bine zis. Una dintre sarcinile lui Reade este să coordoneze grupuri consultative formate din aproximativ douăzeci de elevi fiecare. Aceasta le-a cerut membrilor grupurilor respective să
enumere trei lucruri pe care şi le doresc de la un prieten. Din cele peste şaizeci de răspunsuri pe care le-a primit, doar trei elevi au menţionat
încrederea, grija, bunătatea sau compasiunea. Cei mai mulţi dintre elevi spun că sunt interesaţi de cineva care să-i facă să râdă, care să-i facă fericiţi.
Iată ce a scris unul dintre elevi: „Atâta vreme cât sunt în compania cuiva, sunt fericit“. În opinia directoarei, aceşti elevi nu înţeleg sau poate nu apreciază ceea ce presupune ideea de „cel mai bun prieten“. Prietenii buni reprezintă mai mult decât simple distracţii sau asigurarea că nu vom rămâne singuri. Prietenii apropiaţi sunt oameni la care ţinem. Sunt oameni în faţa cărora ne deschidem. Ne cunoaştem pe noi înşine pe măsură ce îi cunoaştem pe ei. Reade remarcă însă faptul că aceste lecţii sunt greu de învăţat în spaţiul virtual.
