Indiferent de situaţie, nu suntem niciodată cu adevărat singuri. Când mergi la o petrecere unde nu cunoşti pe nimeni, îi poţi scrie unui prieten.
Îl întrebi unde se află. Nu eşti neapărat vulnerabil la petrecerea respectivă
pentru că te sustragi voit şi arăţi că preferi să stai pe telefon. Nu e vorba că nu vrea nimeni să stea de vorbă cu tine. Tu alegi singur să nu vorbeşti cu nimeni pentru că stai pe telefon.
Vanessa, studentă în anul al treilea, împărtăşeşte o poveste similară, ilustrând astfel modul în care telefonul o ajută aproape de fiecare dată să nu se mai simtă atât de vulnerabilă. Dacă ajunge cu câteva minute mai devreme în sala de examen sau la o petrecere unde nu cunoaşte pe nimeni, îşi scoate imediat telefonul în loc să intre în vorbă cu persoana de lângă ea.
Am întrebat-o pe Vanessa dacă este ruşinoasă. Mi-a răspuns că nu, doar că
în grupul ei de prieteni, iniţierea unei conversaţii cu o persoană necunoscută
nu este deloc un lucru obişnuit. În plus, e nevoie de multe eforturi.
Telefonul îi oferă o cale mult mai uşoară de a rămâne în contact cu cei din cercul ei social restrâns.
În urma acestor mărturii, am identificat noi contexte în care se instalează
tăcerea: cursuri în timpul cărora nu vorbeşti cu ceilalţi colegi de clasă şi te prefaci că ai lucruri mult mai importante de făcut pe telefon; conversaţii pe care le întrerupi pentru a-ţi „actualiza“ telefonul, pentru a trimite un SMS
unui prieten care nu este de faţă sau pentru a face o fotografie; petreceri la care stai într-un colţ şi le scrii prietenilor care nu sunt alături de tine.
Ce anume justifică aceste noi tipuri de tăceri? Ce anume le face atrăgătoare? Să ne amintim de Haley, studenta care s-a supărat că părinţii ei stăteau cu ochii în telefon în timp ce luau cina împreună. Ea consideră că a înţeles în parte ce anume ne face să tolerăm telefoanele care ne întrerup conversaţiile: „regula celor şapte minute“.
Haley crede că, de fapt, şapte minute sunt suficiente pentru a vedea dacă
urmează ceva interesant într-o conversaţie. Atât ar trebui să aşteptăm înainte de a ne da bătuţi şi de a scoate telefonul. Dacă vrei să iei parte la o
conversaţie reală, trebuie să fii dispus să investeşti acele şapte minute. Din spusele ei, acele minute nu sunt neapărat cele mai interesante. „S-ar putea să te plictiseşti“ în acele momente:
Ai auzit de regula celor şapte minute? E pauza aia în vorbire. Momentul ăla nasol, extrem de neplăcut, în care te gândeşti: „Fir-ar, oare ar trebui să
plec? Ar trebui s-o şterg de aici? Asta a fost tot?“ Şi nu ştii cum să
termini conversaţia. Trebuie să traversezi o mulţime de neplăceri înainte de a găsi o soluţie. Într-o conversaţie adevărată, stăm unul lângă altul.
Poate deveni chiar interesant, dar inevitabil… te gândeşti: „Bun… Şi acum ce fac?“ Conversaţia e o artă.
În timp ce Haley îşi descrie propria metodă, arată clar că de multe ori nu ţine cont nici ea de acele şapte minute. Renunţă la conversaţie şi trimite mesaje în schimb. De ce? „Deoarece mesajele par ceva complet şi închegat, în vreme ce conversaţia e dezordonată şi, din acest motiv, înfricoşătoare“.
Haley vorbeşte în numele multora. Nu dedicăm conversaţiei acele şapte minute şi nici nu permitem ca aceasta să aibă loc. Ne folosim telefonul pentru a stoarce din el toate informaţiile posibile şi, de cele mai multe ori, ne mulţumim cu ce obţinem.
Prietenul de lângă tine şi cel din telefon
Prin 2008, trebuia să justificăm de ce nu le acordam atenţie prietenilor alături de care ne aflăm. Oliver, Jasper şi tot restul grupului lor chiar şi-au rugat un prieten să îi „monitorizeze“ pentru a nu reveni la vechile obiceiuri.
În 2014, „supraveghetorii“ dispăruseră deja. Cutumele relaţiilor de amiciţie constau în a-i fi fizic „alături“ unui prieten, timp în care acelaşi prieten stă
cu telefonul deschis şi le scrie altora.
În rândul studenţilor, mai sunt şi câţiva – nu mulţi – care se arată revoltaţi şi fac eforturi susţinute pentru a nu sta cu ochii în telefon atunci când ies cu prietenii. Unii spun că nu le place să aibă atenţia împărţită, dar o consideră
un dat al „vieţii actuale“. Alţii vorbesc despre o aşa-zisă „evoluţie naturală“: vom deveni treptat mai buni la conversaţiile simultane. Vom şti mai bine cum să reluăm conversaţiile de unde le-am întrerupt. Alţii cred că
evoluţia va consta în aşteptările societăţii. Vom ajunge să considerăm oamenii care sunt de faţă şi „oamenii din telefon“ la fel de prezenţi.
Provocarea – dificilă acum, dar poate nu şi peste zece ani – este să nu ne subestimăm atunci când prietenii de lângă noi îşi îndreaptă atenţia către
„oamenii din telefon“.
Carl, absolvent al Facultăţii de Informatică în vârstă de 23 de ani, spune că prezenţa fizică şi cea electronică au valoare egală pe plan social.
Considerându-le egale, nu îşi judecă prietenii care decid să se îndepărteze de el pentru a acorda atenţie altor persoane din telefon. A ne îndrepta privirea asupra persoanei din telefon este totuna cu a ne îndrepta privirea asupra unui alt prieten aflat în aceeaşi încăpere cu noi.
Poziţionarea lui Carl este pragmatică, însă nu am găsit argumente solide că ar avea coerenţă pe plan afectiv. Îmi amintesc de prima dată – cândva la sfârşitul anilor ’90 – când un absolvent de studii universitare mi-a mărturisit cât de puternic îl rănea faptul că prietenii lui stăteau pe telefon atunci când ieşea cu ei. Mi-a spus că acest lucru îl făcea să se simtă ca un reportofon pe care cineva îl putea pune oricând „pe pauză“. Un prieten l-a făcut să se simtă ca un robot atunci când şi-a luat privirea de la el pentru a-i răspunde unui „prieten din telefon“. Ne-am învăţat să tânjim după discontinuitate –
ne place ineditul –, dar, din punct de vedere emoţional, nu s-au schimbat prea multe în ultima vreme. Când Haley a încercat să-şi consoleze prietena necăjită, aceasta din urmă a început să trimită mesaje altor persoane în mijlocul conversaţiei. Haley spune că acest lucru a făcut-o să se simtă
invizibilă, asemenea fumului împrăştiat de vânt.
Iată povestea lui Haley: lua cina cu Natalie, cea mai bună prietenă a ei, când Natalie a primit un mesaj supărător de la fostul iubit. Haley a încercat s-o consoleze, dar prietena ei era mult mai interesată de ce-i spuneau alţi prieteni de pe internet. Haley descrie astfel momentul în care Natalie şi-a îndreptat atenţia către „oamenii din telefon“:
Nu mă pricep deloc la consolat oameni, dar am luat-o în braţe şi mi-am dat toată silinţa. Mi-am zis că aceea era şansa mea de a-i întoarce favorul.
Ea îmi mai fusese alături şi înainte. M-am hotărât să dau tot ce aveam mai bun. Am încercat o mulţime de metode diferite. După cinci minute de încercări repetate de a o consola, a trimis mesaje către cinci persoane,
descriindu-le situaţia. A început apoi să citească reacţiile lor în timp ce eu vorbeam cu ea. Mergeam pe stradă şi ea nu făcea decât să scrie „reţelei de consolare“. Atunci mi-am schimbat abordarea şi am început s-o întreb ce-i spuneau oamenii în mesaje. Am încercat să intru în dialog cu ea, folosindu-mă de această cale de acces stranie şi indirectă. Mi s-a părut super ciudat că nu eram interlocutorul principal, deşi eu eram singura persoană reală de acolo.
Oribil. Ea le scria unora aflaţi la sute de kilometri distanţă în loc să
