Telefonul ne aminteşte constant că ne-am putea afla în atât de multe locuri diferite. Iată ce crede Jasper:
Am putea face atâtea lucruri […] avem atâtea conexiuni la dispoziţia
noastră. Dacă ne-am uita în cartea de telefoane, probabil că am găsi o sută, două sute de persoane pe care le putem suna sau găsi. Nu trebuie să
ne bazăm pe alţii să ne găsească petreceri sau alte lucruri, indiferent dacă
ne ducem noi la prieteni sau dacă vin ei la noi. Putem afla de o petrecere doar trimiţând câteva mesaje. […] Dacă vrem să găsim o petrecere, suntem la cinci butoane distanţă.
Jasper spune că toată această putere îi dă sentimentul de independenţă, dar modul în care descrie faptul că poate afla de o petrecere folosindu-se de numai „cinci butoane“ prefigurează ceea ce Kati avea să resimtă şase ani mai târziu, în anul al treilea de facultate, ca o stare generală de nelinişte legată de numărul exagerat de opţiuni – orice fel de opţiuni.
În primăvara lui 2014, pe Kati o interesau politica, Renaşterea italiană şi pregătirea pentru maratonul din Boston. Când mergea la petreceri, lumea prezentă acolo dădea multe mesaje. La toate petrecerile la care mergea, prietenii ei le scriau altor prieteni – de la alte petreceri – pentru a-şi da seama „dacă se aflau la petrecerea potrivită“. Kati se gândea: „Poate reuşim să găsim o petrecere mai faină. Poate vom găsi oameni mai interesanţi la petrecerea din capătul străzii“. Tot ea mi-a vorbit despre modul în care telefoanele inteligente şi reţelele de socializare au contaminat relaţiile de prietenie cu teama de a rămâne pe dinafară4 [ Fear of Missing Out], un sentiment devenit atât de popular, încât majoritatea oamenilor îi spun pe scurt FOMO. Definit în termeni restrânşi, acronimul se referă la tensiunile care decurg din faptul că reţelele de socializare ne oferă extrem de multe informaţii privind viaţa celorlalţi. Dezvoltăm un sentiment de neîncredere în noi înşine văzând că mulţi dintre prietenii noştri se distrează de minune.
Pe măsură ce acest termen a devenit tot mai folosit, a ajuns să surprindă
preocuparea noastră generalizată de a decide ce să facem şi unde să mergem din moment ce avem atâtea opţiuni la dispoziţie.
Sociologul David Riesman descria o viaţă orientată spre ceilalţi, în care ne măsurăm stima de sine în funcţie de ceea ce cred prietenii şi vecinii despre noi şi în funcţie de cât de multe dintre lucrurile pe care ei le au le avem şi noi. El a comparat viaţa orientată spre ceilalţi cu o perspectivă
axată pe sine, conform căreia alegerile noastre sunt evaluate în funcţie de standarde personale. În prezent, pe măsură ce reţelele de socializare ne
permit să urmărim locuinţele, slujbele, partenerii, copiii, partenerii de viaţă, divorţurile şi vacanţele prietenilor noştri, suntem tentaţi să ne raportăm la ce fac alţii. Începând chiar de la copiii de gimnaziu, am găsit dovezi care atestă
teoria „vieţii orientate către ceilalţi“ formulată de Riesman.5
Cu asta se confruntă Kati. Oriunde s-ar afla, ea şi prietenii ei îşi imaginează unde s-ar putea afla. Cu atât de multe variante disponibile, spune Kati, deciziile devin tot mai greu de luat din cauză că „îţi e teamă că
nu vei face alegerea corectă“. Problema este că nici o alegere nu pare a fi cea corectă. Nimic din ceea ce decid Kati şi prietenii ei nu pare să se ridice la înălţimea imaginaţiei lor. Cu o asemenea atitudine, apariţia la orice petrecere se poate transforma într-un proiect de cercetare prin care să ne asigurăm că ne-am prezentat unde trebuie:
În loc să vorbim cu cei de lângă noi, stăm pe telefon, căutăm alte petreceri şi îi întrebăm pe alţii ce se întâmplă pe la alte petreceri, în încercarea de a afla dacă nu cumva ar fi mai bine să mergem altundeva.
Ajungem să ne ignorăm prietenii din cauza telefonului, interesându-ne dacă nu cumva ar trebui să plecăm într-un loc complet diferit.
Am întrebat-o pe Kati dacă, în timpul acestei căutări frenetice, ea şi prietenii nutresc sentimente afectuoase unii faţă de alţii sau dacă au sentimentul de apartenenţă la grup. Răspunsul ei: „O, categoric. Simţim că
suntem acolo împreună, doar am venit împreună la petrecere. Din păcate, sfârşim prin a vorbi despre un singur lucru: ce alte locuri ar merita vizitate.
Din cauza asta, ajungem să nu mai stăm de vorbă nici măcar cu prietenii.
Ne concentrăm prea tare pe opţiunile pe care ni le prezintă telefoanele, aşa că nu purtăm cine ştie ce conversaţii“.
Cele cinci butoane, atunci şi acum
Pe vremea când trimiterea de mesaje şi apăsarea celor cinci butoane încă
mai erau inedite, Jasper se simţea independent şi stăpân pe alegerile lui.
Şase ani mai târziu, Kati vorbeşte ca şi când ar fi epuizată. În 2014, teama de a nu rămâne pe dinafară devenise deja spaima de a nu scăpa nimic din vedere.
În 2008, Jasper mai avea ceva până să ajungă în acest punct. Era foarte entuziast că alegerile virtuale îi ofereau independenţă, dar până şi el îşi avertiza prietenii asupra dezavantajului opţiunilor infinite. Cu toţii manifestăm prea puţin interes faţă de locul în care ne aflăm şi persoanele care ne însoţesc: „Tindem să uităm că faptul că stăm aici, chiar acum, ar putea fi cel mai bun lucru cu putinţă pentru noi. Poate chiar cel mai bun lucru de care dispunem în momentul de faţă“.
Remarca lui Jasper a fost urmată de o tăcere prelungă în rândul grupului de tineri. În cele din urmă, Oliver rupe tăcerea: „Ce te faci atunci când cauţi neîncetat lucruri mai bune, dar apoi mori? Ai tot căutat până când ai murit, dar nu ai apucat să spui niciodată: «Poate că am găsit ceea ce căutam»“. În grup se aşterne din nou liniştea.
Din moment ce toţi membrii grupului au recunoscut că le este greu să se concentreze şi că se gândesc întruna la telefoane, nu e de mirare că au început să discute despre cum să fie atenţi unii la alţii. Au ajuns la concluzia că ar trebui stabilită o regulă: un prieten bun ar trebui să te ţină departe de telefon atunci când sunteţi împreună.
Pe măsură ce discutau despre cum decurg de fapt lucrurile atunci când ies împreună, devenea tot mai clar că această „deviză a prieteniei“ era la nivel de aspiraţie chiar şi în anul 2008. Aşa credeau ei că ar trebui să fie o prietenie, dar nu se şi comportau ca atare. Unuia dintre băieţi, pe nume Aidan, îi era atât de greu să stea dezlipit de telefon, încât îşi asumase rolul de „supraveghetor“. Cei din grup i-au spus lui Aidan că vor ca el să îi ţină
în frâu, să le atragă atenţia. Dacă îşi scot telefonul, el ar trebui să îi mustre.
Cu toţii spuneau că nu vor să fie ca „tipii ăia“ care stau cu ochii în telefon în timp ce se plimbă sau merg la plajă cu prietenii. „Tipii ăia“ nu sunt cool. Cu toate acestea, se identifică mai mult decât şi-ar dori cu ei. Au recunoscut unul câte unul că au nevoie ca Aidan să îi supravegheze fiindcă îşi îndreaptă
atenţia spre telefon aproape de fiecare dată când se văd.
Jasper le reaminteşte celor din grup de un lucru pe care se pare că au preferat să-l dea uitării: când a primit în dar telefonul, chiar şi-a dorit să
reziste tentaţiei de a-l transforma în elementul central al vieţii lui. După
doar şase luni însă, a observat că scria mesaje toată ziua, inclusiv înainte de a merge la culcare, aşa că şi-a închis telefonul într-un sertar şi a renunţat la
Facebook. L-a ţinut aşa şapte săptămâni. Dar spune că prietenii l-au „forţat să revină online“: „Erau cu toţii foarte supăraţi că nu puteau ţine legătura cu mine. Îi enerva la culme. Simţeau nevoia să fie în contact permanent cu mine“.
Povestea lui Jasper i-a copleşit pe cei din grup. Nimeni nu l-a contrazis.
Ştiau şi ei prea bine că îl forţaseră să revină pe Facebook. Jasper a fost foarte supărat pe ei la început, dar acum se rezumă să spună doar atât despre viaţa cu telefon şi reţele de socializare: „Aici am ajuns. Odată ce te obişnuieşti cu ideea, Doamne fereşte să fii lăsat fără asta“.
Interviurile luate elevilor de liceu în perioada 2008–2010 începeau cel mai adesea cu declaraţia lor optimistă că reuşesc cu brio să ţină sub control mesajele şi reţelele de socializare. Mai apoi însă, relatau câte un incident care dovedea că lucrurile nu erau atât de simple pe cât păreau. De cele mai multe ori, povesteau despre cum, atunci când ieşeau împreună, fiecare dintre ei trimitea mesaje altor prieteni.
Astăzi, tinerii din acelaşi grup, acum absolvenţi de studii superioare, sunt conştienţi de modul în care relaţiile lor de prietenie au fost modelate de telefon.6 Tinerii ştiu un lucru: dacă vrei să stabileşti bune relaţii de prietenie, trebuie să îţi foloseşti bine telefonul. Cel mai probabil însă, acest lucru nu implică şi vorbitul la telefon.
