„Becca, de ce îţi faci atâtea griji? Vreau doar să bem o cafea împreună“. La acea vreme, fiica mea era la facultate în Cambridge, Massachusetts. Eu locuiesc în Boston. Obişnuiam să bem des cafeaua împreună.
Ea ştia bine de ce era îngrijorată: „Mesajul tău e de vină. Nu are deloc semne de punctuaţie. Ai un mod ciudat de a scrie. Mereu dai de înţeles că
ceva nu e în regulă“. Nu mai era cale de întoarcere. Conversaţia pe care aş
fi vrut s-o purtăm faţă în faţă avea să se desfăşoare telefonic. I-am spus despre test. I-am spus că mi s-a părut corect să ştie şi ea. Astfel, a obţinut toate informaţiile pe care le dorea de la mine. Cu timpul, am ajuns să
înţeleg cum ar fi trebuit să formulez mesajul care mi-ar fi putut asigura ieşirea mult visată la cafea. Ar fi trebuit să fie nonşalant, ar fi trebuit alese alte cuvinte sau o punctuaţie care să-i transmită că nu se întâmpla nimic grav. Ar fi trebuit să spun ceva de genul: „Hei… trec mâine prin centru :) în drum spre o întâlnire!!!!! Ai timp să luăm micul dejun împreună???? Poate la Henrietta’s Table? Nu vrei să eviţi azi mâncarea de la cantină????“
Un adevăr a ieşit la iveală. Punctuaţia „aleasă corect“ mi-ar fi putut asigura o întâlnire dacă aş fi recurs la un pretext. Neputinţa mea de a respecta anumite reguli ne-a condus direct la adevăr. A ieşit bine până la urmă, dar nu mi-aş fi dorit să port această conversaţie la telefon. Mai sunt multe lucruri de învăţat în ceea ce priveşte comunicarea dintre generaţii.
Găseşte-mi prietenii
Când Margot – care susţine „cearta prin mesaje“ – s-a supărat că fiul ei, Toby, elev în clasa a XII-a, nu a vrut să-i spună unde se duce cu prietenii lui (lucru pe care ea consideră că are dreptul să-l ştie), a decis să nu-l mai întrebe. În loc să-i explice printr-o conversaţie ce ar trebui să facă, Margot a recurs la o alternativă tehnică.
I-a cerut lui Toby să-şi instaleze aplicaţia „Găseşte-mi prietenii“ (Find My Friends). Odată pornită aplicaţia, Toby apărea sub formă de punct pe o hartă din telefonul ei. „Găseşte-mi prietenii“ a început ca o modalitate a lui Margot de a face faţă unui fiu necomunicativ, dar apoi întreaga familie a început s-o folosească. În familia lui Margot există o nouă înţelegere: dacă
ai telefonul deschis, ştim unde eşti; nu trebuie să comunici.
Această nouă înţelegere face ca anumite conversaţii să fie uşor de evitat.
De exemplu, poate fi evitată conversaţia asupra căreia mama lui Haley a insistat în cele din urmă când şi-a confruntat cu lacrimi în ochi fiica şi i-a spus clar că nu va mai sta afară toată noaptea fără să o anunţe că este în siguranţă. Cu aplicaţia „Găseşte-mi prietenii“, Margot poate verifica locul unde se află oricare membru al familiei. Este oare acesta un progres prin
care conversaţia părinte–copil să poată fi evitată – în cazul nostru, o discuţie cu Toby? Conversaţia ar fi fost despre bunul-simţ şi înţelegerea îngrijorării celor care te iubesc. Ar fi fost, de asemenea, despre ceea ce ne datorăm unul altuia.
Conversaţiile incomode şi neplăcute pot avea şi ele un impact semnificativ. Conversaţia faţă în faţă despre locurile frecventate de Toby ar fi fost un bun prilej să înveţe cum să impună limite şi cum să-şi spună
părerea fără să diminueze sentimentele persoanei căreia i se adresează. De asemenea, ar putea învăţa unele aspecte de ordin legal: Margot este responsabilă de fiul ei minor. Ar mai putea învăţa despre separare: Toby ar putea dori să-şi arate independenţa, să poată avea secrete. Acesta nu este neapărat un lucru rău. Chiar dacă nu poate obţine exact ceea ce îşi doreşte, părinţilor lui le-ar putea prinde bine să ştie că îşi doreşte mai multă
intimitate. Poate chiar l-ar ajuta să caute pentru el o soluţie în acest sens.
Margot a obţinut ce şi-a dorit fără nici o conversaţie, dar a făcut rabat de la multe. În familia ei, harta cu poziţia fiecăruia e liniştitoare. Acum nu mai este nevoie – şi nici o ocazie concretă – de a purta conversaţii dificile despre responsabilitate şi încredere. În loc să vorbim, acceptăm supravegherea.14
Discuţiile viitoare
Nu avem nici un motiv să idealizăm conversaţiile pe care le-am purtat în trecut cu familia. Acestea puteau fi exagerate, puteau fi dominate de părinţii care îşi impuneau propriile opinii sau care cereau de la copiii lor ascultători relatări idealizate despre cum le-a fost ziua.
Nu este însă nevoie să idealizăm trecutul pentru a privi cu atenţie prezentul. Cultura digitală ne oferă noi posibilităţi prin care să vorbim, dar şi prin care să tăcem.
Suntem vulnerabili în faţa noilor tehnologii într-un mod pe care nu l-am anticipat.
Avem senzaţia că noile norme sociale ne oferă o scuză pentru a ne verifica telefonul constant, dar simţim, de asemenea, că pe un anumit plan uman, regulile acestea nu sunt fireşti. O femeie mi-a povestit la un moment
dat despre perioada în care a fost internată în spital. Soţul a stat cu ea aproape în permanenţă, întrucât wi-fi-ul din spital îi permitea să lucreze direct din salonul ei. Tot ea spunea însă că, pe parcursul săptămânilor îndelungate de spitalizare, de-abia dacă a vorbit cu el, care cu greu îşi ridica privirea din laptop sau telefon.
O alta mi-a vorbit despre experienţa trăită în timpul perioadei de doliu de după moartea mamei ei, cunoscută în tradiţia evreiască sub numele de şiva.
Pe parcursul acelei săptămâni, rudele apropiate ale persoanei decedate au rămas acasă şi au primit oaspeţii care, conform tradiţiei, aduc de mâncare.
Reţeaua wi-fi din casa ei a fost dezactivată pe perioada doliului, dar reţeaua celulară, asupra căreia nu avea nici un control, a rămas activă. În toată
această perioadă, oaspeţii stau de vorbă cu ea, numai că, după un timp, se retrag în căutarea unor locuri cât mai ferite din casă pentru a putea trimite mesaje şi a scrie e-mailuri pe telefon. Femeia mi-a mărturisit că a deranjat-o atitudinea oaspeţilor, dar înţelege că au putut sta în vizită pe o perioadă mai îndelungată doar datorită faptului că îşi puteau deschide telefonul.
Cele două femei – atât cea care fusese spitalizată, cât şi cea care şi-a descris perioada de doliu – m-au întrebat care cred eu că este „atitudinea potrivită“ pentru cineva aflat în postura lor. Ele îşi doreau atenţie şi au fost luate prin surprindere când au fost nevoite să lupte pentru ea. Se simţeau rănite, ba chiar jignite, dar erau nesigure în legătură cu sentimentele lor.
Ambele femei se aşteptau la un anumit tip de conversaţie, dar s-au trezit într-o tăcere neaşteptată. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu era convinsă că are dreptate, din moment ce e ceva deja normal să luăm telefonul cu noi peste tot. Aproape că uităm că avem telefonul la noi, în aşa măsură a ajuns să facă parte din însăşi fiinţa noastră. Ambele femei şi-au prezentat povestea ca şi cum ar fi o problemă de conduită. Ambele se întrebau cum ar trebui privită această situaţie. Poveştile lor nu sunt însă
doar despre conduită, ci se referă şi la provocările prin care trec legăturile strânse atunci când tehnologia pătrunde în cele mai intime cercuri ale noastre. În ambele cazuri, întrebările lor privind „atitudinea potrivită“ nu se referă numai la ce să facem, ci şi la ce să simţim.
Suntem vulnerabili: ne vine tot mai uşor să apelăm la tehnologie decât să
apelăm unii la alţii. Acest simplu gând ne poate ajuta să facem pe viitor
alegeri mai precaute pentru binele familiei noastre.
Indiferent dacă oamenii aleg să-şi organizeze acasă „spaţii sacre“ lipsite de dispozitive sau aleg să-şi cultive obiceiul de a interacţiona zilnic cu familia (cu sau fără dispozitive), copiii conştientizează angajamentul faţă de conversaţie şi îl percep ca pe un angajament faţă de familie şi faţă de ei înşişi. Cred că acest lucru poate face diferenţa între copiii care se luptă să se exprime şi cei care se exprimă fluent, între copiii care pot să formeze prietenii cu uşurinţă şi cei cărora le este greu să îşi găsească prieteni în lumea reală.
Prietenia
Capacitatea de empatie
Când sunt cu prietenii mei, fie nu discutăm deloc, fie vorbim despre ce avem în telefon. —un băiat în vârstă de 15 ani
Depui foarte puţin efort atunci când trimiţi un mesaj şi apoi ai o satisfacţie instantanee. Pot vorbi cu cincisprezece persoane simultan cu un efort minim.
Mă simt extrem de bine când nu fac decât să caut reacţii pozitive. În general, prefer să am parte de asta în locul unei conversaţii. —o tânără în vârstă de 21
de ani
