După cum a spus şi Amelie, copiii trebuie să se distanţeze de părinţi atunci când ating pragul adolescenţei. Faptul că suntem recunoscători pentru regulile pe care vrem totuşi să le încălcăm pare să devină un standard în procesul dezvoltării. În prezent, acest lucru poate fi exprimat prin declararea apartenenţei la universul din telefon, fiind în acelaşi timp recunoscători părinţilor pentru că insistă să ne mai lăsăm dispozitivele deoparte din când în când.
Astfel, Doreen, o adolescentă de 14 ani, îşi exprimă cu reticenţă
recunoştinţa faţă de insistenţele mamei de a discuta toate chestiunile familiale în persoană, faţă în faţă. Uneori, spune ea, dacă apare vreo problemă în familie, „mama se joacă Monopoly şi Clue cu noi“, iar conversaţia se poartă în timpul jocului: „Nu avem voie cu dispozitivele electronice în dormitor. Avem un fel de măsuţă unde ne lăsăm încărcătoarele şi alte chestii. La sfârşitul zilei, toate telefoanele, tabletele şi laptopurile ajung acolo“. Doreen nu este deloc încântată că trebuie să-şi lase telefonul într-un loc – nu vrea să rateze nici un mesaj –, dar apreciază ceea ce face mama ei: ritualul măsuţei oferă familiei libertatea de a vorbi, iar ea poate dormi liniştită noaptea, căci accesul la telefon este interzis.
Când a şti mai bine nu e totuna cu a face mai bine
Paradoxul e că, deşi ne oferă atât de multe mijloace noi de a ne conecta unii cu alţii, tehnologia ne poate împiedica să ne descoperim reciproc.
Jon, în vârstă de 37 de ani, îşi doreşte o relaţie mai strânsă cu Simone, fiica lui de doar şapte ani. De meserie consilier pentru probleme de management, Jon locuieşte în Los Angeles şi este un tată proaspăt divorţat.
Deşi arde de nerăbdare să-şi petreacă timpul cu Simone, i se pare un demers destul de stresant. Petrece sporadic timp cu fiica lui, iar în clipele respective nu respectă obiceiurile casnice pe care le aveau odinioară. Astfel, explică
Jon, nu sunt multe momentele în care consideră oportun să o ducă pe Simone la muzeu, la magazinul de jucării sau la grădina zoologică. Îi este greu acum să „petreacă timpul“ cu ea. Totul era mult mai simplu când locuia împreună cu mama ei. Pe atunci, îi venea mult mai uşor să aibă o relaţie cu Simone. Acum, lucrurile par forţate. Atunci când Jon a aflat că
Simone avea o excursie cu colegii ei, s-a arătat încântat de ocazia de a fi şi el în autobuz alături de ea. Aşteptase cu nerăbdare o ocazie „spontană“ de a petrece timpul împreună.
Când l-am cunoscut pe Jon, avea încă proaspătă în minte excursia respectivă. Timpul petrecut în autobuz îl descrie astfel: Bineînţeles că mi-am luat telefonul cu mine. Fără telefon, nu pot să
lucrez, nu pot să citesc e-mailuri şi nu pot nici să le scriu femeilor care fac parte din viaţa mea. Nu-i pot scrie bonei lui Simone. Nu pot face poze cu fiica mea. Nu pot face nimic. Mă identific cu telefonul – este un fel de extensie a corpului meu. E ca şi cum m-ar întreba cineva ce aş face dacă
mi-ar lua mâinile preţ de patru ore. […]
Mai întâi am făcut sute de poze, pe care le-am distribuit rând pe rând în timpul excursiei. Apoi am început să scriu şi să dau mesaje. Lumea îmi comenta la poze: „O, ce drăguţ! Unde eşti?“ Scriam, scriam şi iar scriam, când dintr-odată, tot stând acolo, mi-am dat seama că Simone stătea şi ea acolo de vreo oră, fără ca eu să-i fi adresat vreun cuvinţel.
Atunci mi-am zis că trebuie să las telefonul deoparte. Ce-i drept, totul se învârtea în jurul fotografiilor cu Simone – le spuneam tuturor celor cărora le trimiteam mesaje că sunt într-o excursie. Mai târziu însă [în autobuz], Simone mi-a zis direct: „Lasă telefonul“.
Jon îşi doreşte să fie alături de Simone, dar discuţiile cu ea îl neliniştesc.
Îşi pierde încrederea în el atunci când nu are telefonul în mână. Mi-a povestit că recent i se descărcase telefonul în timp ce se afla cu Simone la muzeu. S-a simţit atunci de parcă ar fi pierdut contactul cu lumea lui interioară: „Nici măcar nu mă mai simţeam om“. În plus, are nevoie de
răbdare şi de pricepere ca să poată vorbi cu o copilă de şapte ani. În loc să
se liniştească şi să se gândească despre ce ar putea vorbi cu fetiţa lui, Jon preferă să-şi manifeste afecţiunea făcând poze şi postându-le pe internet.
Spuneam mai devreme că un prim pas în revendicarea acestor conversaţii indispensabile ar putea consta în stabilirea unor intervale de timp şi a unor spaţii dedicate membrilor familiei. Aceste spaţii ar putea include bucătăria, sufrageria, chiar şi maşina (în cazul lui Jon, autobuzul). Unii oameni resping această abordare, susţinând că ar fi mult mai logic să ne îndreptăm atenţia asupra modului în care am putea iniţia conversaţii captivante. Dacă
oamenii găsesc că dispozitivele îi ajută să întreţină conversaţii mai interesante, atunci ar trebui acceptate ca atare.
Când oamenii vin cu acest argument, îi rog să vină cu un exemplu personal. Mama a doi adolescenţi mi-a povestit că, atunci când cei din familia ei discută despre Game of Thrones, le place să urmărească pe tabletă
cele mai memorabile scene sângeroase din serial. O altă mamă, de data aceasta a trei copii trecuţi de 20 de ani, şi-a amintit de o discuţie pe teme politice purtată în timpul unei ample cine festive. Cu acea ocazie, voia să
demonstreze că politicienii ar putea declanşa în orice moment discuţii semnificative, de interes naţional. Prin urmare, şi-a scos telefonul şi le-a arătat tuturor câteva minute din discursul pe teme rasiale al lui Barack Obama, din timpul primei lui campanii prezidenţiale: „Conversaţia a căpătat mai multă valoare prin simplul fapt că le-am arătat ceva pe telefon“.
Când Jon, de exemplu, se simte stânjenit în compania lui Simone, ar putea aplica această tactică. Şi-ar putea folosi telefonul pentru a căuta o fotografie cu ei doi dintr-una dintre excursiile în care au mers împreună şi ar putea iniţia o conversaţie pe această temă. Şi-ar mai putea folosi telefonul şi pentru a reda scene dintr-un film vizionat împreună de curând şi pentru a porni o discuţie despre personajele din film.
Jon face însă exact opusul. Atunci când îşi scoate telefonul în ceea ce el consideră a fi un moment important în familie (cum ar fi faptul că nu petrece suficient timp cu fiica lui, iar excursia reprezintă o şansă), sfârşeşte prin a-l folosi într-un mod care îi afectează atât copilul, cât şi încrederea în sine însuşi din postura de părinte.
Trăim cu impresia (asemenea mamei care le-a arătat celor trei copii ai ei
un discurs politic la cină) că prezenţa telefoanelor mobile ajută la stimularea conversaţiei. Uneori aşa şi este, se mai întâmplă, dar de cele mai multe ori, odată ce telefonul intră în scenă, ne este foarte greu să rezistăm tentaţiei de a ne verifica e-mailul; dacă vedem că am primit un mesaj, imediat răspundem la el. În clipa în care luăm telefonul în mână, nu mai putem părăsi universul acestuia. Telefoanele ne dau falsa impresie că oferim mai mult decât cerem. Una dintre lecţiile cele mai importante pe care le-am învăţat studiind viaţa de familie este că ar trebui să avem mai multă
consideraţie faţă de noi înşine. Suntem nişte fiinţe vulnerabile. Telefoanele au tendinţa să ne domine, fapt pentru care ajungem să nu ne mai putem despărţi de ele. Nu trebuie totuşi să uitam că familia noastră are nevoie de noi.
Lui Jon nu i-a trecut niciodată prin cap să meargă fără telefon în excursia fiicei sale. Numai gândul de a nu avea telefonul la el îl face să se simtă
incomplet – „om pe jumătate“, „ca şi cum n-aş avea mâini“, ca să folosesc cuvintele lui. Jon trebuie să găsească o modalitate de a se considera complet chiar şi în lipsa telefonului, astfel încât să se poată implica trup şi suflet în discuţiile cu Simone. La rândul ei, Simone are nevoie să se convingă că şi ea poate fi o persoană absolut normală fără telefon. În momentul de faţă
însă, tatăl ei nu îi poate fi un exemplu în acest sens.
Povestea lui Jon ilustrează felul în care ne-am învăţat cu toţii să
întrerupem interacţiunile faţă în faţă când trimitem cuiva sau primim de la cineva un mesaj, o imagine, un e-mail sau un apel. Mai mult decât atât, Jon face asta fără ca măcar să-şi dea seama. Erau pe drum de mai bine de o oră, spune el, în clipa în care şi-a dat seama că nu vorbise deloc cu fiica lui.
Când discuta la televizor motivul pentru care nu e dispus să le cumpere telefoane mobile fiicelor lui, comediantul Louis C.K. a ajuns să cugete asupra importanţei cunoaşterii profunzimii tristeţii. Atunci când se simte copleşit de acest sentiment, primul lui impuls nu este acela de a-l accepta, ci de a pune mâna pe telefon şi a scrie mesaje cât mai multor persoane, aşteptând apoi să i se răspundă.11 Louis C.K. se referea la rolul pe care telefonul îl are în combaterea tristeţii, dar adevărul este că îl folosim şi în combaterea altor sentimente. Nesimţindu-se în largul lui, Jon pierde ocazia de a petrece timp în tihnă cu Simone, trimiţând în schimb valuri de mesaje
prietenilor, rudelor şi femeilor cu care vrea să se întâlnească.
Aşadar, schimbul frenetic de informaţii al lui Jon reprezintă doar o parte dintr-o poveste mai amplă. Suntem obişnuiţi să tratăm viaţa ca şi cum am putea s-o întrerupem pentru a o reedita şi reface, înainte de a-i da drumul mai departe. Am văzut că, pe parcursul acestei activităţi, nu mai socotim întreruperile perturbări, ci prilej de conectare. Suntem în permanenţă în căutarea lor, iar când nu le găsim, le creăm singuri. Întreruperile ne ajută să
prevenim sentimentele neplăcute şi situaţiile jenante. Ne aduc un plus de confort. În acest fel, ne-am format creierul să tânjească după ele. Toate aceste lucruri îngreunează, bineînţeles, iniţierea unei conversaţii reale.
Stând de vorbă cu Jon, am aflat că el chiar consideră că a plecat în excursie cu intenţia de a-şi petrece ziua cu fiica lui, numai că telefonul i-a stat în cale. Recunoaşte că telefonul îl împiedică şi acasă să stea de vorbă cu Simone: „Dacă vreau să discut cu cineva, îi pornesc televizorul şi o las să se uite la desene animate. Nu recunosc asta în mod normal. […] De fapt, nu cred că fac o treabă chiar atât de rea, dar nici nu sunt cel mai bun tată din lume“.
Iată cum descrie Jon reacţiile lui Simone atunci când o aşază în faţa televizorului şi o lasă să se uite la desene animate: la fel ca în autobuz, Simone suportă o vreme, după care protestează. (Atunci când discută despre protestele fiicei sale, Jon vorbeşte la persoana a doua cu referire la el însuşi.) „Ea zice să laşi telefonul… apoi tu te mâhneşti. Îţi spui: «Doamne!
Chiar am exagerat cu telefonul». Înţelegi?… Copiii cred că suferă foarte mult“.
